La Avignon între in şi off
- zile şi nopţi non-stop... -
De peste şase decenii, cînd se lasă vara, „francezul mijlociu“ merge la Avignon ca la Mecca. Inutil să mai precizăm, la Festivalul de teatru de la Avignon. Pelerinaj obligatoriu, cel puţin o dată în viaţă, şi nu numai pentru oamenii de meserie. Spectatorul de bază rămîne „dăscălimea“, cum s-ar spune pe la noi, profesori sau învăţători, tineri sau pensionari, care vin cu un entuziasm pe care nimic nu-l poate ostoi. Neobosiţi, căci aici se joacă teatru de la 10 dimineaţa pînă după miezul nopţii... Dar cine a venit la Avignon să se odihnească? Bineînţeles, există două festivaluri: in-ul şi off-ul. In-ul e domeniul consacrat sau oficial, dar care nu are nimic „instituţional“, în sensul îngheţat al tradiţiei. Dimpotrivă, anul acesta ca şi în anii trecuţi, tot ce „mişcă“ în noul teatru european, experimente şi noi tendinţe îşi au locul aici: Simon McBurney, Christoph Marthaler, Romeo Castellucci, Josef Nadj, Thomas Ostermeier, Christophe Honoré, Katie Mitchell... De fapt, criteriul „administrativ“ care poate defini in-ul este faptul că are o direcţie (Vincent Baudriller et Hortense Archambault, care vor lăsa locul la anul regizorului Olivier Py, actualul director al Teatrului Odéon Europe) ce propune o selecţie, cu sprijinul unui „artist asociat“ (anul acesta Simon McBurney) şi mai ales dispune de subvenţii şi fonduri de mecenat importante. Dimpotrivă, mai tînărul Festival off acoperă peste o mie de reprezentaţii, e răspîndit în peste o sută de spaţii de joc. Nu există nici o preselecţie, decît cea a posibilităţilor financiare ale fiecărei trupe să închirieze o sală, deşi multe reuşesc să capete diverse finanţări publice locale sau private. Peste 80% din aceste spectacole sînt neinteresante, sau la un nivel de vulgaritate şi încropeală ce nu au decît o scuză: Festivalul off este, cum am spus, o piaţă, şi criteriile comerciale pot fi covîrşitoare. Cu toate astea, rămîn 20% de spectacole din cele peste 1000 care merită deplasarea...
Departe de strada dezlănţuită...
M-am refugiat aşadar la început în cercul „protejat“ al Festivalului in, ce sărbătorea anul acesta centenarul naşerii fondatorului său, Jean Vilar. Un spectacol de sunet şi lumină, proiecţii şi fragmente de spectacole care au marcat de altfel evenimentul în noaptea de 14 iulie în fata Palatului Papal. Cu o seară înainte, asistasem în Curtea de Onoare a palatului la spectacolul ce a inaugurat festivalul pe 7 iulie, cu Maestrul şi Margareta, după romanul lui Bulgakov, pus în scenă de Simon McBurney. Cunosc bine teatrul acestui regizor şi compania sa Théâtre de complicité, cu spectacole care m-au fascinat şi pe care nu pot să le uit (ca Mnemonic, sau ca Shun-kin după Elogiul umbrei). Cu Bulgakov însă ne situăm pe un alt plan. Romanul a atras mai ales regizori din Est, mai familiari cu atmosfera şi absurdul grotesc al experienţei comuniste; de la Iuri Liubimov la Andrei Şerban care l-a montat odinioară la Théâtre de la Ville din Paris cu Andrzej Seweryn, actor fetiş al lui Andrei Wajda în rolul Maestrului, sau de la Frank Castorf şi Krystian Lupa la Korsunavas. Simon McBurney îl citeşte mult mai detaşat (deşi atent la nuanţele politice), şi aici ar fi multe de spus, regizorul însuşi nu se îndură să ne părăsească, adăugînd mereu şi mereu alte finaluri... Detaşează mai ales o frază ce a dat curaj multor autori puşi sub zăvor odinioară: „manuscrisele nu ard niciodată“... Am regăsit aceeaşi plăcere vizuală a soluţiilor tehnice, ca de pildă, în final, siluetele uriaşe ale eroilor, proiectate pe înalta faţadă a Palatului, ce călăreau în noapte către o altă lume, neguroasă şi misterioasă.
Cîte nave, atîtea drame...
Cît despre Festivalul off şi catalogul său, multe titluri, ca de pildă Dragoste şi cîrnaţi prăjiţi, şi multe altele de acest gen, se elimină de la sine. Rămîn cîteva întîlniri, căci limitate la cîteva zile ale şederii mele aici, alese din motive subiective, dar verificate apoi de un consens general. Aşadar, în primul rînd un teatru avignonez cu o programare de o calitate constantă, La Manufacture, unde am descoperit două spectacole venite de la Teatrul Naţional al Comunităţii belgiene din Bruxelles. Mai întîi Le Signal du promeneur, propus de Raoul Collectif; titlul cere o explicaţie dincolo de simpla traducere. Este de fapt un „semnal de alarmă“, iar „cel ce se plimbă“ este un individ ce fuge din societate, în ruptură cu valorile şi codurile sociale inacceptabile. De fapt, sînt cinci tineri actori, spectacolul este rodul unor improvizaţii colective, ce propun o serie de situaţii extreme, inspirate de fapte diverse şi care încearcă să găsească un răspuns al generaţiei lor, căci „Nava spaţială Terra nu mai are pilot“, mergem drept în zid, ne anunţă ei cu voioşie. Un teatru „sărac“, fără „noi tehnologii“, unde fiecare joacă, cîntă, cu o bucurie naivă şi eliberatoare, cu o energie molipsitoare, un soi de Monty Pythons belgieni din ziua de azi. Cît despre Michel Dupont, reinventer le contraire du monde, pus în scenă de o tînără regizoare, Anne-Cécile Vandalem, sîntem îmbarcaţi într-o experienţă inedită, pentru a „reinventa o lume contrarie“. Inspirat de poveşti cu prinţese, dar şi de fapte diverse abjecte, Michel Dupont... este o imersiune totală şi angosantă în întuneric, unde sîntem prizonieri ai poveştii ce ni se susură la ureche, cu sunete ce ne înconjoară şi ne ameninţă... La Teatrul Bourgneuf, unul din cele mai active teatre permanente din Avignon, Canin Felin, propus de Compania 28, franco-română, spectacol conceput de Eugen Jebeleanu (o nouă variantă, diferită de cea jucată anul trecut la Godot Café din Bucureşti), e un coşmar cu ochii deschişi al unei condiţii umane în ce are ea de animal (liber inspirat de cîteva linii din Omul pubelă al lui Matei Vişniec, spectacolul, non-verbal, se îndepărtează repede de universul dramaturgului, ca o altă lume contrarie şi contrariantă...). Imaginea de debut surprinde prin frumuseţea ei îngheţată, în lumina cîtorva cuburi translucide, se disting şase personaje, corpuri goale ce se mişcă lent, ca o desprindere din limburile nefiinţei, revin apoi pentru a se căuta cu violenţă, cu disperare, la limita provocării, şi ne surprind într-un final de o poezie plină de zîmbet şi de speranţă, un catharsis ca un cadou neaşteptat... Nicoleta Lefter şi Yann Verburgh creează astfel un cuplu de o armonie fragilă, dublat în plan secund de Xavier Debeir-Lacaille şi Aure Rodenbour, alături de Vlad Mihu şi Codrina Pricopoaia, o echipă omogenă şi de o dăruire pînă la exces. În alt stil, amintesc două spectacole româneşti puse în scenă de Radu Dinulescu, la Teatrul de marionete din Arad, cu efecte tehnice inedite în teatru; marionete manipulate în direct în faţa unui decor virtual, proiectat în fundal şi cu efecte 3D, graţie unor ochelari speciali, să zicem, ceacîri, cu care personal nu prea m-am descurcat, dar publicul în jur era copleşit! Şi, în fine, două monologuri feminine, pe texte româneşti, o tînără actriţă, Natacha Miloşevici, cu textul Nicoletei Esinencu, Fuck you Europa! şi mai ales un spectacol venit de la Strasbourg, pus în scenă de Josiane Fritz Pantel cu Stéphanie Félix, cu Păpuşile mele au slăbit mult, ele nu înţeleg limbile străine, dar care de fapt este o adaptare după cartea Aglaei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă?. Nu am văzut spectacolul cu acelaşi titlu al lui Radu Afrim, din 2003, se pare memorabil, dar vă asigur că tînăra actriţă din Strasbourg e deosebit de convingătoare. Ar merita fără îndoială să fie văzută pe o scenă din România...
Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.
