● UFO de Ivan Vîrîpaev, traducerea: Mașa Dinescu, regia: Bobi Pricop, scenografia: Paul Popescu & Mizdan Negatron – Modulab, concept video: Paul Spike & Tudor Panduru – Evil Twin Studios, muzica originală: Alexei Țurcan, costume & asistență decor: Ana Ienașcu, light design: Cristian Șimon. Cu: Ada Galeș, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Mihai Călin, Raluca Aprodu, Medeea Marinescu, Ion Caramitru. Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti.

Unul dintre numele importante ale dramaturgiei contemporane, rusul Ivan Vîrîpaev este cunoscut în România ca autor al piesei Iluzii, montată în mai multe variante, de la un minimalism de-a dreptul auster (prima versiune, a lui Cristi Juncu, la Teatrul Act) la formule performative ceva mai „cărnoase“, precum cea cu filmări în timp real şi animaţie care funcţionează ca un dagherotip (versiunea lui Bobi Pricop la Teatrul Naţional din Craiova). La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din 2013, Vîrîpaev a prezentat propria versiune performativă a Iluziilor, în care lungile monologuri despre dragoste şi amăgire sînt prezentate ca o competiţie de conferinţe (ironic motivaţionale).

Bobi Pricop a revenit la piesele lui Vîrîpaev în cel mai recent spectacol al său de la TNB, UFO, un text în premieră naţională. Scris în 2012 pentru Teatrul Studio din Varşovia, UFO are deja două variante regizate de Vîrîpaev însuşi: cea din Polonia şi una ulterioară, din 2014, realizată la Teatrul Praktika din Moscova sub forma unui one man show, în care dramaturgul este şi performer. Cu aceeaşi scriitură lirică, fără a fi melodramatică, specifică dramaturgului, UFO este structurat în 9+1 monologuri (din care Bobi Pricop a păstrat 6+1). Convenţia setată de autor este a unor interviuri cu oameni care au avut contacte cu civilizaţii extraterestre, rămase fără întrebuinţare în urma unui film care nu s-a mai realizat, şi pe care autorul le oferă unui teatru ca material pentru un scenariu, lăsînd la alegerea echipei de creaţie, conform unei scrisori citite în prolog, estetica şi cheia de interpretare. Dar convenţia este deconstruită explicit (şi rotund) în final, cînd aşa-zisul finanţator al filmului (personaj adăugat „interviurilor“ propriu-zise – Ion Caramitru în rol de oligarh rus) ridică problema relaţiilor de interdependenţă în teatru (dramaturg, personaj, regizor, spectator) şi a definiţiei realităţii (în raport cu „realitatea“ fabricată şi convenţia). Este o deconstrucţie în mare parte tehnică, dar o alta, ceva mai subtilă, se revelează pe parcursul textului la nivel narativ căci „extratereştrii“ lui Vîrîpaev sînt, de fapt, nevoi esenţiale ale umanităţii, „înăbuşite“ de zgomotul lumii contemporane: simplitate, linişte, siguranţă, găsirea sinelui etc. Defazate în raport cu modul în care se configurează astăzi viaţa (hiperdinamică, supertehnologizată, pragmatică, grevată de efectele negative ale politicilor sociale şi de mediu etc.), aceste nevoi ancestrale ale umanităţii sînt de neexprimat în spaţiul public întrucît sînt stigmatizate la nivel social ca fiind desuete, semne ale unui om slab. De unde şi configurarea lor ca experienţe iraţionale, din seria întîlnirilor cu extratereştrii, o dată din cauza rarităţii exprimării lor publice, a doua oară pentru însăşi „protecţia“ confesorilor (oamenii sînt mai înclinaţi să accepte existenţa unor contacte cu civilizaţii extraterestre decît a unora cu propriile nevoi emoţionale). În fapt, mărturiile se constituie într-un soi de pozitism new age, ceea ce Bobi Pricop denumeşte „un showcase al revelaţiilor personale“ şi care determină un fir roşu în jocul actorilor: o bucurie nereţinută atunci cînd personajele îşi povestesc revelaţiile. Vîrîpaev sondează în adîncimile fiinţei umane, scoţînd la lumină confuzia şi zbaterea în găsirea a ceea ce preţios s-ar putea numi sensul vieţii.

„Eu nu știu cum aveți de gînd să-i prezentați pe acești oameni“ le scrie Vîrîpaev-personajul creatorilor spectacolului. Şi dacă regizorul şi actorul Vîrîpaev, în propriile versiuni, a preferat minimalismul, Bobi Pricop alege să dea spectaculozitate vizuală show-ului. Regizorul continuă demersul său de gîndire a spaţiului de joc în termeni contemporani, asta însemnînd folosirea multimedia cu un sens mai complex decît cel de ilustrare. Cu o echipă parţial nouă (Paul Popescu, Mizdan Negraton, Paul Spike, Tudor Panduru, Alexei Ţurcan), Bobi Pricop propune un concept de scenografie virtuală: un spaţiu configurat multimedia şi acordat, ca tehnică, la convenţia textului şi, ca simbolistică, la esenţa acestuia. Tehnologia intermediază expresia scenică (şi emoţia) şi este potenţial facilitator de limbaje performative noi. Deşi la început în România, o astfel de explorare a performativităţii prin tehnologie nu este singulară (Bobi Pricop, împreună cu scenograful Adrian Damian, tot la TNB, în O întîmplare bizară cu un cîine la miezul nopţii; Oana Răsuceanu, Iulia Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan, Adrian Câmpean, Mihai Dobre în performance-ul Dorian, jucat la Teatrul Odeon etc.). Tehnologia deschide un drum pentru dezvoltarea atît a performativităţii, cît şi a audienţei (ce poate fi atrasă de filmicitatea spectacolului). Nu ştiu unde va duce în timp această intruziune a multimedia în teatru – asta este o altă discuţie –, dar cum, în artele vizuale, ea a ajutat la dezvoltarea limbajului artistic, fără a determina devalorizarea conceptului (detronarea lui ca importanţă în construcţia produsului artistic), sper la un traseu similar şi aici.

Prin această desfăşurare de forţe video este multiperspectivată prezenţa actorilor (fiecare personaj evoluează singur) prin proiectarea imaginii lor, supradimensionată, pe un tul, ceea ce determină un joc cinematografic, delicat şi în continuă tensiune (un plus aici pentru Ada Galeş, Mihai Călin şi Istvan Teglas). Căci provocarea adresată actorilor vizează găsirea unei modalităţi de joc care să combine forţa teatrală cu subtilitatea filmică.

Cum se va dezvolta acest tip de teatru filtrat prin multimedia şi cît va accepta spectatorul intruziunea tehnologiei pe scenă vom vedea în perioada următoare. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă