Coregraf şi performer, Cristian Nanculescu participă la proiecte naţionale şi internaţionale şi lucrează cu artişti precum Gigi Căciuleanu, Alexandra Pirici, Manuel Pelmuş, Mădălina Dan, Mihaela Dancs. A început, de cîţiva ani, să-şi creeze propriile spectacole, parte dintre ele autoinvestigative,  bazate pe elemente biografice şi experienţe personale. 

Sînteți unul dintre artiştii din dansul contemporan care vin din altă zonă decît dansul. Nu e ceva neobişnuit. Dumneavoastră ați pornit de la cartografie.

Am pornit cu dansul destul de devreme, dar din cauza condiţiilor scoiale, din familie, nu am ajuns să explorez profesional zona asta de timpuriu. Nu am fost îndrumat într-o direcţie anume cînd eram copil. Am început să ies prin cluburi pe la 14-15 ani. Aveam prieteni care fuseseră în Germania, se întorseseră cu viniluri şi puneau muzică prin cluburi underground din Bucureşti. Mie îmi plăcea să dansez. Era o activitate care mă ajuta să mă exprim prin corp. Eram introvertit şi îmi plăcea comunicarea prin dans, cu oamenii, în club. Mă duceam în multe zone muzicale: cu tipii ăştia, DJ-ii, în electro; nişte prieteni de la bloc ascultau manele, am început să ascult şi eu cu ei şi mergeam la petreceri de felul ăsta; mai era o gaşcă, cei cu care ascultam rock. Apoi, chestia asta, de show, o aveam de mic. Simţeam nevoia să demonstrez, look at me. Dansam în cerc, lumea mă aplauda, primeam feedback din partea publicului, se întîmplau nişte mini-happening-uri, îmi dădeau de băut gratis de la bar pentru că dansam acolo. Era o animaţie spontană, necontractată, neorganizată.

La hărţi cum ați ajuns?

Din cauză că nu aveam educaţia îndrumării, nu aveam nici eu un interes să îmi identific pasiunile şi am trecut prin liceu aşa, făcînd ce trebuie să faci. Singurele mele criterii pentru a da la facultate era că mă înţelegeam cu profa de geografie şi îmi plăcea să merg pe munte. Aşa că am dat la Facultatea de Geografie. Cu media pe care am luat-o am nimerit la secţia de Cartografie, asta mi-a plăcut, că era şi puţin tehnică, am învăţat, am fost şi şef de an. Am lucrat cartograf șapte ani la două firme, una italiană şi una belgiană. Era super-high tech, stăteam la un calculator, aveam trei monitoare şi ochelari cum îţi dau la filmele 3D. Făceam hărţile după poze pe care le vedeam în 3D. Job-ul meu era de specialist în sisteme informaţionale geografice, mă interesau datele informatice ale unui punct din spaţiu, precum stîlpul de pe stradă. Şi cartografiam tridimensional. Era ca un joc. Am fost la training-uri, am stat o lună în Belgia.

Cum ați ajuns la dans contemporan?

S-a întîmplat concomitent cu cartografia. Cînd eram student în anul II, pentru că Geografia era vizavi de TNB, mergeam foarte des sus, la Motoare. În 2006, cînd Centrul Naţional al Dansului a deschis activitatea acolo, lîngă Motoare, m-am gîndit cum ar fi să fac ceva profi cu ce mă zgîndărea pe mine. Am intrat acolo şi am aflat că se vor face primele cursuri, „lasă-ne numărul tău, că te chemăm”. Am fost printre primii cursanţi, am lucrat cu Mădălina Dan. A fost frumos. Eu nu aveam nici un reper în dans şi am avut noroc, căci Mădălina avea o abordare somatică, de conştientizare a corpului. Mi-a făcut bine căci, în concepţia mea, dansul era ceva expansiv, virtuoz ca mişcare, iar ea m-a dus în zona de interiorizare a corpului. Nu stătusem pînă atunci niciodată să mă gîndesc cum se atinge corpul meu de podea, de exemplu. E un traseu necesar în dans, ca să ştii cum să mişti ceva.

Ce s-a întîmplat concret după cursurile astea?

M-am dus la audiţie la Edi [Gabia] şi Maria [Baroncea] pentru 100% Dans, unul dintre primele spectacole de la Centru. Ironia făcea că, în spectacolul ăsta, Ion Dumitrescu punea muzică în background şi noi, vreo 15 oameni, dansam ca în club. Cînd m-a sunat Maria Baroncea eram la mine în cartier, în Militari, şi ea mi-a zis: „Uite, am vrea să faci parte din proiectul ăsta”. Wow! Apoi a făcut Manuel Pelmuş un alt proiect colaborativ, cu Frederic Gies şi Isabelle Schad din Germania, Still Lives. Aveau nevoie de mulţi oameni şi voiau să lucreze cu neprofesionişti. Am participat şi la proiectul ăsta, după care Manuel m-a recomandat la o rezidenţă la Fabrik Potsdam în Berlin, într-un proiect condus de Frederic Gies. Am cunoscut acolo mulţi artişti la începutul carierei. Am lucrat cu Antonia [Baehr], o persoană care a făcut un show despre rîs [Laugh], în care rîde tot timpul, în mai multe feluri, prezentat şi în Festivalul Explore.

Ați continuat să fiți cartograf şi acum, cînd începuserăți să faceți parte din comunitatea de dans contemporan?

Da. Cu dansul am început în 2006, eu am fost cartograf pînă în 2011.

Între timp, ați lucrat cu Gigi Căciuleanu. V-ați dus într-o zonă de dans mainstream, care cerea o doză mare de profesionalism.

Cumva, faptul că nu îmi ştiam direcţiile genera o căutare nu atît raţională, cît intuitivă. Cu Gigi Căciuleanu a fost o experienţă foarte intensă. Pe Gigi l-am văzut în 2007 la emisiunea Garantat 100%. Era singur în emisiune şi a dansat ceva. Eu eram în căutări legate de dans şi mi s-a părut interesantă abordarea lui, calitatea mişcării, dar şi el, ca personalitate, cum vorbea despre dans. Am rămas cu o senzaţie de „aş lucra cu el”. La puţin timp, au anunţat că fac o audiţie la CNDB pentru spectacolul lui Gigi, OuiBaDa. Cum eu eram în contact cu CNDB, am aflat şi m-am dus. Am plecat cu coada între picioare de acolo, căci eram aproape singurul care nu avea background de dans. Erau şi cîţiva actori, dar majoritatea venea din balet.

Adică erau oameni de spectacol. Dumneavoastră veneați din geografie.

Exact. La momentul acela, neavînd repere, mi s-a părut îndreptăţit, după ce participasem la două spectacole la Centru, să mă duc la audiţia aceea. Am avut curaj, dar nu unul raţional. Am dat audiţia. Trebuia să improvizăm ceva şi să prezentăm trei minute dintr-o lucrare. Am încercat să leg nişte mişcări una de alta. Eram speriat/emoţionat. Am improvizat, am uitat pe parcurs, nu am mai ţinut cont de spaţiu. Gigi căuta oameni care să nu fie rigidizaţi de şcoala de coregrafie, dar nici chiar atît de neprofesionişti ca mine. Eram la job, m-a sunat domnul Mareş, producătorul spectacolului, să vin la repetiţii în data x. Eram panicat: în ce mă bag? Am păstrat secretul pînă la premieră pentru că nu ştiam cum o să mă descurc. Am început repetiţiile, mi-a fost mai greu să învăţ decît celorlalţi. Aveam un aliat, pe Lari [Georgescu], care era actor. Făcuse el mişcare în facultate, dar nu era specialist pe atunci. A ieşit spectacolul foarte bine. Povestea asta se închide autoironic. Eu l-am văzut întîi pe Gigi la televizor. A urmat traseul intens de pregătire a spectacolului, premiera şi un turneu, pe care l-am promovat mergînd în emisiunea Garantat 100%, cu Gigi. Deci în mai puţin de un an, am trecut din faţa televizorului în televizor. Am intrat în televizor.

Nu ați continuat cu Gigi Căciuleanu…

Am lucrat împreună încă un spectacol, D'ale noastre. Gigi a ocupat o perioadă mare din traseul meu artistic. Cu Gigi, povestea s-a terminat în 2014. Pe atunci, aveam job şi compania lui Gigi. Am avut noroc pentru că am plecat de la primul job şi, la al doilea, m-am dus la negocieri, dar, ştiind că nu prea mai vreau să fac cartografie şi neavînd nimic de pierdut, le-am zis că am nevoie să fiu liber patru-cinci luni pe an. Şi au zis OK. În cazul ăsta, am zis şi eu OK. A fost relaxat la job-ul ăsta, am fost liber cînd am avut proiecte. Job-ul s-a terminat în 2011, cînd făceam D'ale noastre. Am rămas numai cu compania de dans, nu ştiam ce să fac, spre ce să mă reorientez. Eram în contact cu CNDB şi Manuel Pelmuş şi Alexandra Pirici au făcut audiţie pentru proiectul de la Veneţia [O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia – lucrarea României la Bienala de la Veneţia în 2013]. Lucrul cu ei a fost ca o şcoală de visual arts şi performance, iar faptul că am stat cinci luni la Veneţia, performînd în acest proiect, mi-a schimbat perspectiva asupra abordării artei. Am putut să cunosc arta conceptuală prin ce vedeam la Bienală şi prin lucrările pe care le reinterpretam în proiectul nostru. Nu a fost o schimbare bruscă pentru mine pentru că zona asta m-a atras de la început. Eram foarte ataşat de ce se întîmpla atunci la Centru cu Edi Gabia, Mădălina Dan, Maria Baroncea, Florin Flueraş. Proiectul ăsta m-a reconectat la arta conceptuală. Mi-am dat seama că mă interesează chestionarea şi punerea lucrurilor într-o altă perspectivă. După Veneţia, am făcut primul meu spectacol, Creaţie Coregrafică Originală. Era o deconstrucţie a elementelor cu care se lucrează în coregrafie. Am făcut un spectacol din a le separa, am decupat muzica de mişcare, mişcarea de lumină etc. Spectacolul începea pe black şi ascultai muzica, pe linişte vedeai conceptul de lumini, pe lumină albă vedeai mişcarea, care era deconstruită în a reprezenta doar sincron, canon, repetiţie etc. Am lucrat cu şase oameni, reprezentam lucrurile astea, iar la final le etichetam, ca să demontăm ce putea publicul să construiască mental în timpul spectacolului. Aşa am schimbat perspectiva asupra spectacolului şi ne-am jucat şi cu imaginarul omului. Căci lucrurile de pe scenă, fără etichete, puteau da orice poveste în mintea publicului.

 

Unele dintre aceste teme se regăsesc in show-urile dumneavostră ulterioare. Deconstrucţia elementelor de spectacol apare şi în Latent Show, un spectacol pe care l-ați lucrat impreună cu Andreea David, iar în one man show-ul dumneavoastră, Solo in progress, deconstruiți şi spectacolul, şi biografia.

Da, Solo in progress, în care am lucrat cu Nicoleta Moise, a apărut în urma unei rezidenţe în care am lucrat cu Mădălina Dan. Am lucrat pe improvizaţie şi eu, fiind într-o perioadă dificilă  emoţional, am scormonit în biografie. Am făcut material de mişcare din traume, amintiri din copilărie etc. Am lucrat singur pînă cînd Nicoleta a avut iniţiativa de a intra în spaţiu, pe scenă. Asta a adăugat un element în plus, era o dublă perspectivă asupra lucrurilor, cînd trăieşti o experienţă avînd două corpuri mentale.

Ați lucrat cu Alexandra Pirici la un alt show, Delicates Instruments of Engagement. În această acţiune continuă, dar şi în performance-urile Latent Show sau Solo in progress, am remarcat că sînteți un actor bun, nu doar la nivel tehnic, ci şi în ceea ce priveşte crearea psihologică a unui personaj, chiar dacă are apariţii scurte.

La mine, actoria e o stare. Se instalează cînd trebuie şi depinde de perioada în care sînt, dacă sînt puternic emoţional sau nu. O gestionez uşor căci, din punctul meu de vedere, actoria ţine de a şti ce senzaţie ai de jucat.

Aveți un moment în Latent show cînd vorbiți foarte mult, cu spatele la public, cu partenera dumneavoastră, în timp ce ea lipseşte.

Da, aceea e o prezentare autobiografică. Intenţia era să duc personajul, foarte lent, dintr-o zonă comică într-una dramatică. Cu asta ne jucăm acolo, cu o coregrafie a tranziţiilor de spectacol, de la scenă la scenă. Chiar înainte de momentul ăsta este unul comic, iar eu conduc uşor scena în dramatic. Te poţi juca doar cu atmosfera, nu şi cu conţinutul. Cînd ai un text articulat, te ţine povestea, dar e interesant cum poţi face asta fără să ai nimic, doar atmosferă.

În Instrumente delicate…, îl întruchipați pe ministrul Agriculturii, domnul Petre Daea. Construiți acest personaj suculent nemişcîndu-vă, doar din limbaj. Cum l-ați creat pe domnul Daea?

L-am creat din pasiune, ca să zic aşa. Mi-a plăcut de el. Cînd repetam pentru Instrumente delicate…, se viralizase un video cu un discurs al ministrului, care mi s-a părut fascinant. El încearcă să comunice că au făcut o publicaţie care include nu ştiu ce studii. Cam ăsta e mesajul, dar e greu de perceput. Se zice că unele roluri sînt făcute pentru anumiţi actori pentru că se mulează pe personalitatea lor. De asta zic că, pentru mine, actoria e uşoară. Eu m-am identificat cu domnul Daea căci şi eu, în viaţa de zi cu zi, mă joc cu nonsensul, dar o fac conştient. Asta este diferenţa dintre noi. Pe mine nonsensul mă incită, îmi place să văd cum reacţionează oamenii cînd unele lucruri îşi pierd sensul. Revenind la domnul Daea, acel video s-a potrivit cu ce practicam şi eu zilnic, în discuţii cu prietenii, cînd conştient ne ducem în inconştient. Din păcate sau din fericire, domnul acesta pare atît de naiv…

Are o inocenţă autentică.

Da, da. Nu îţi vine să crezi că agricultura României poate fi condusă de un copil. A fost o provocare să învăţ textul căci, neavînd nici un sens şi fiind destul de lung, a trebuit să muncesc ca să îl pun cap la cap şi apoi să pun la cap la cap nonsensul. După ce am pus bazele textului, mi-a făcut o deosebită plăcere să fac personajul. S-a potrivit cu mai multe elemente cu care lucrez, cu deconstrucţia şi cu atenţia la detalii. Pentru ca un text să iasă, sînt nişte puncte de detalii care trebuie unele evidenţiate şi altele lăsate în spate. Textul ăsta e plin de astfel de chestii cu care m-am putut juca.

Îmi place că integrați actoria în coregrafie şi cred că ăsta este unul dintre elementele care vă individualizează în dansul contemporan autohton. Ați renunţat la cartografie, cum trăiți din dans contemporan în România, azi?

Păi… În ultimii ani am avut norocul să colaborez mult cu Alexandra Pirici în proiecte internaţionale. Am lucrat destul de mult şi în ţară, în 2014-2017, dar nu se compară financiar. Acum, singura sursă de finanţare pentru proiectele proprii este AFCN.

Credeți că puteţi trăi din dans contemporan?

Hmm… Pentru mine e o problemă delicată preţul plătit pentru creaţii artistice, şi nu doar în România. Vorbesc despre artiştii independenţi. Se plăteşte foarte puţin. Poate asta vine şi de la instituţiile de stat care, dacă lucrează cu colaboratori şi aceştia nu sînt nume mari, plătesc foarte puţin. Şi zona independentă perpetuează aceste onorarii, cu atît mai mult cu cît ei nu dispun nici de bugete mari. E vorba aici de nevalorizarea muncii. Trebuie făcut ceva.

Anul ăsta am fost implicat în două proiecte care mi-au făcut mare plăcere. Am lucrat coregrafia şi am performat într-un spectacol de teatru la Paris, cu actriţa Valentina Zaharia, în regia lui Vlad Chiriţă, un regizor de origine română care trăieşte de zece ani în Franţa. Am stat o lună în Franţa şi am lucrat Rien, mais là j’ai envie de mourir, o tragedie care are legătură cu războiul civil. Al doilea lucru de care sînt entuziasmat este proiectul Descentrat. Întîlnirile indisciplinate, demarat împreună cu Paula Dunker, Farid Fairuz şi Maria Mora. Am avut o serie de șase-șapte întîlniri care au adus un vibe nou la CNDB. Aceste întîlniri durau trei ore, implicau mai mulţi artişti, prezentările erau ieşite din normă (normă, adică black box, reprezentare pe scenă şi public pasiv). Ideea era să activăm publicul, să ia parte la experienţe diverse. Am vrut să lucrăm cu oameni care nu provin neapărat din mediul artistic. Se putea propune orice atelier, discuţie, instalaţie care să implice publicul. Curatorierea, coordonarea şi performarea au alcătuit pentru mine un mix foarte plăcut. O să continuăm, să vedem ce surse de finanţare găsim pentru o a doua sesiune, anul viitor.

Foto: Alice Venir