Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, traducerea: Victor Scoradeţ, regia şi scenografia: Vlad Cristache, muzica originală: Daniel „Rocca“ Stoicea, interpretare live: trupa Firma. Cu: Silvana Mihai / Alina Rotaru, Alexandru Voicu / Ionuţ Vişan, Rareș Florin Stoica / George Albert Costea, Aida Economu / Alina Petrică, Andreea Alexandrescu, Marian Olteanu / Cezar Grumăzescu, Silviu Debu / Răzvan Krem Alexe, Gheor-ghe Visu, Gabriel Costin, Mihaela Rădescu, Liliana Pană, Petre Moraru, Avram Birău, Ion Lupu. Teatrul Mic. 

În 1891, cînd Frank Wedekind scria Deşteptarea primăverii, care avea să aştepte 15 ani pînă la prima reprezentaţie, rigiditatea societăţii burgheze era sufocantă, pregătind terenul pentru descătuşările revoluţionare de la începutul secolului XX. Textul lui Wedekind ataca direct ipocrizia moralei burgheze, sistemul de învăţămînt auster şi retrograd, educaţia părintească, de multe ori dură, pudibonderia oficială şi Biserica, ale cărei aşezăminte educative funcţionau şi ca şcoli de reeducare pentru tinerii rebeli. Deşteptarea primăverii aducea în prim plan confuziile generate de trezirea instinctelor sexuale pentru care nimeni nu pregătea adolescenţii, efectele, uneori tragice, ale lipsei de informaţie, presiunea şcolii şi a părinţilor, pedepsele fizice şi abuzurile psihice asupra copiilor. Wedekind scrie acest text care „scuipă“ morala burgheză într-o perioadă în care viaţa sa personală era într-un libertinaj exploratoriu din care nu au lipsit prostituatele şi bolile venerice, tendinţele homosexuale, relaţiile clandestine şi, ceva mai tîrziu, copiii din flori. Poemul său pre-expresionist include sex, masturbare, avort, o relaţie homoerotică, toate acestea făcînd să fie catalogat drept pornografic şi să fie interzis sau cenzurat. Odată cu trecerea vremii, pe măsură ce moravurile societăţii se dezgheţau, textul lui Wedekind a devenit parţial anacronic, iar regizorii au încercat să depăşească handicapul timpului şi să resemantizeze tema sexualităţii. Problemele adolescenţilor cu părinţii, profesorii şi sistemul de educaţie, revolta împotriva tabuurilor sociale, lipsa de înţelegere a adulţilor faţă de copii într-o perioadă dificilă a acestora, de trecere între două etape de viaţă complet diferite, copilăria şi tinereţea, sînt valabile în parte şi astăzi (ele apar, de exemplu, în Sinuciderea fecioarelor de Jeffrey Eugenides, în care eşecul traversării adolescenţei este contextualizat atît la nivelul micro, al familiei, cît şi la cel macro, al întregii societăţii). Adolescenţa rămîne o vîrstă a neliniştilor generate de conştientizarea corpului, dar ideea că un tînăr de 14 ani ar putea fi astăzi total lipsit de informaţii privind reproducerea este nerealistă. Prin urmare, găsirea unei noi paradigme pentru chestionarea sexualităţii adolescentine devine obligatorie pentru valabilitatea textului.

În recenta premieră de la Teatrul Mic, Vlad Cristache face din Deşteptarea primăverii „un poem teatral rock“. Mai exact, un concert live cu inserţii teatrale. Muzica este compusă şi performată de trupa Firma, al cărei sound aduce energia sufocată a tinereţii, chinuitoarea luptă cu simţurile şi tragedia morţilor tinere. Problema apare la juxtapunerea muzicii cu teatrul: cele două sînt aproape paralele, muzica este plasată în poziţia comentatorului/ilustratorului, nu este un element integrat în dramă. Asta face ca diferenţa dintre cele două să fie exhibată: între rock-ul alternativ al trupei Firma şi conservatorismul teatrului – montarea fiind clasică – este o distanţă de vreo sută de ani. Actorii tineri, unii colaboratori constanţi ai regizorului, se descurcă bine între poetica angoasantă şi realism, unii avînd chiar reuşite notabile (spectacolul are dublă distribuţie, mă voi referi doar la cea din reprezentaţia pe care am vizionat-o). Alexandru Voicu face un Melchior hamletian prin reflecţia asupra educaţiei, revolta, uneori violentă – deşi aici actul sexual cu Wendla nu ia forma unui viol, aşa cum este reprezentat de obicei – şi asumarea rezultatelor tragice ale cunoaşterii sale în contact cu neştiinţa colegilor (lipsa de informaţie ucide). Excelent este Rareş Florin Stoica în rolul lui Moritz, căruia îi dă sugestia unui uşor retard ce ar justifica absoluta sa necunoaştere a anatomiei umane. Andreea Alexandrescu face din Martha un personaj înduioşător, o fetiţă bătută de părinţi, care ajunge să vadă abuzul zilnic drept „normal“. Marian Olteanu interpretează cu subtilitate masturbarea lui Hanschen Rilow, care, datorită amplasării spectatorilor pe scenă, are loc în proximitatea acestora. Desigur, privirea publicului este obturată parţial de cada în care se află personajul, dar vulnerabilitatea actorului rămîne şi el se descurcă admirabil, jonglînd între pasiune, frustrare şi comic. În schimb, ororile comise de adulţi – precum avortul – sînt ascunse privirii, colegii Wendlei înconjurînd patul torturii ca nişte ciocli.

Spaţiul scenic este claustrant, cu o tablă de scris supradimensionată – imaginea apăsătoare a şcolii – şi ferestrele care se deschid în pămînt, devenind morminte. Textul este jucat integral, cu o traducere bună a lui Victor Scoradeţ, care actualizează limbajul. Totuşi, nevoia unei adaptări se impune, nu doar pentru rezolvarea problemelor legate de informaţiile despre sexualitate, dar şi pentru a oferi o dinamică dramaturgică, necesară mai ales într-o asemenea formulă scenică, în care muzica creează un ritm impulsiv, care cade brusc atunci cînd se revine la teatru.

Revenind la resemantizarea temei lui Wedekind într-un spectacol contemporan, Vlad Cristache a chestionat problematica tulburărilor de personalitate ale adolescenţilor pe fondul unor rigori sociale retrograde şi al lipsei de educaţie sexuală (de curînd, în România s-a pus din nou problema educaţiei sexuale în şcoală şi deocamdată răspunsul oficial este negativ). Scenele depăşite de timp au rămas însă nerezolvate, părînd ilare (de unde şi rîsul unor spectatori).

Deşteptarea primăverii de la Teatrul Mic este un demers curajos, care a angrenat toată instituţia într-un efort considerabil. Deşi interesant ca perspectivă asupra unui text clasic, parţial datat, spectacolul rămîne admirabil ca propunere, dar nefinalizat ca viziune. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă