● Accidente înspăimîntătoare pe terenul de joacă, de Rajiv Joseph; regia: Ryan Whinnem; scenografia: Tudor Prodan; cu: Simona Cuciurianu şi Tudor Aaron Istodor. Asociaţia Pro Drama, Teatrul Fără Frontiere & Godot Café-Teatru.

Dragostea doare. Nimic nou pînă aici. El şi ea se întîlnesc în copilărie şi, timp de 30 de ani, au o relaţie de prietenie în care nici unul nu vrea să arate că există mai mult decît atît, iar cînd se decid să recunoască elefantul din magazinul de porţelanuri, momentele în care fiecare are curajul să o facă nu coincid. Cu alte cuvinte, doi oameni se iubesc şi au grijă să îşi pună singuri piedică. Iarăşi, nimic nou, dragostea e complicată, şi dacă nu e, o complicăm singuri.

Ce e interesant la piesa dramaturgului american Rajiv Joseph – Accidente înspăimîntătoare pe terenul de joacă – este modul în care autorul – unul dintre noile talente în vogă, cîştigător al unor premii literare precum NEA Award şi Whiting Writers Award, finalist în 2010 în cursa pentru Premiul Pulitzer, cu piesa Bengal Tiger at the Baghdad Zoo – scrie această poveste ca pe o succesiune de pauze întrerupte de scurte întîlniri cauzate de diverse dezastre fizice, de la banala conjunctivită (varianta extrem de contagioasă) pînă la comă (profundă, dar reversibilă). Predilecţia lui Doug – Tudor Aaron Istodor – pentru accidente, unele păţite stupid, din cauza unor bravuri absurde (de exemplu, urcatul pe acoperiş în timpul furtunii, aventură temerară pe care „eroul“ a încheiat-o „firesc“, lovit de trăsnet) şi tendinţele autodistructive ale lui Kayleen – Simona Cuciurianu – (obiceiul adolescentin de a se tăia cu lama pe picioare sau depresiile cu urmări suicidale de mai tîrziu) îi aduc împreună, de cele mai multe ori la spital, unde îşi tratează rănile fizice, dar şi în alte locuri, în preajma unor evenimente dramatice (de exemplu, moartea tatălui ei). Cert este că pe ei îi leagă mereu durerea, zgîrieturile fizice şi suferinţele sufleteşti, o stare permanentă de nebine în propria piele. Poate că este şi o preferinţă a dramaturgului pentru spitale ca loc în care boala se vindecă, dar şi ca anticameră a morţii şi mediu ofertant pentru vicii (Rajiv Joseph a scris două sezoane din Nurse Jackie, un serial despre o asistentă medicală dependentă de pastile, cu o viaţă personală răvăşită). În Accidente..., Rajiv Joseph zapează prin viaţa celor două personaje, descriind un traseu al autodistrugerii, marcat de experienţe ridicole, inofensive, traumatizante sau grave, toate menite să îi ajute să se maturizeze. Odată cu maturizarea fizică intervine şi o maturare a sentimentelor. Cu cît sînt mai multe răni – picioare fracturate, dinţi şi ochi pierduţi, stomac scos –, cu atît sentimentele sînt mai sigure, chiar dacă mascate abil de relaţia „frăţească“. Prietenia de paradă are sincope: un sărut ca o „repetiţie“ pentru primul sărut („cu altcineva“), o izbucnire furibundă a lui, determinată de modul în care e tratată ea de iubitul ei – în fapt, o criză de gelozie pentru prima ei partidă de sex (nu cu el) –, o declaraţie făcută tîrziu, indirect, un sărut dat şi mai tîrziu. În general, lucrurile merg greoi şi nu în direcţia potrivită, dar cu fiecare rană şi organ scos din funcţiune, se pierde ceva din fanfaronadă şi adevărul începe să se vadă. El se răneşte şi ea îl vindecă. Ca un vraci personalizat. El e durerea, ea e alinarea. Nu e prea clar dacă nu cumva el îşi provoacă aceste „accidente“ tocmai pentru ca ea să îl vindece. Clar este că el crede în capacitatea ei tămăduitoare, pînă cînd o face şi pe ea să creadă. Dacă mă iubeşti, mă vindeci. Şi invers.

Desigur, aceasta este o metaforă, una percepută ca atare chiar de personaje. Ne aflăm, totuşi, în faţa scriiturii dramatice americane, hiperrealiste, geometric structurate, chiar şi dezordinea cronologică – scenele nu urmează logica timpului, ci pe cea a afectului – are sens şi rigoare. Regizorul american Ryan Whinnem – despre care aflăm din prezentarea spectacolului că este director al Companiei de Teatru „Vacant Lot“ în New York, a colaborat cu Milwaukee Shakespeare, The Folger Theatre şi The Shakespeare Theatre şi a lucrat ca regizor în Boston, Baltimore, Washington DC şi New York – lucrează pragmatic. Scenele sînt tăiate cinematografic, ca nişte flash-uri, fiecare cu informaţia şi cu rosturile sale în evoluţia relaţiei. Decorul lui Tudor Prodan este simplu, gîndit din punctul de vedere al utilităţii – un pat care devine, la nevoie, uşă, şi un dulap îngust.

Accentul este pus pe actori. Tudor Aaron Istodor şi Simona Cuciurianu trebuie să parcurgă trasee identitare dificile actoriceşte, de la copiii de 8 ani la maturii de 38 ani, obosiţi înainte de vreme, existenţe accidentate, fizic şi metaforic, care se încheagă din episoade disparate. Acest puzzle narativ trebuie să se coaguleze la sfîrşit într-o relaţie de dragoste, una complicată, în care protagoniştii se sabotează singuri, dar tocmai prin asta interesantă şi profund umană. Nu ştiu dacă există vreun animal care să complice atît de mult jocul de-a iubirea, dar omul o face. Tudor Aaron Istodor conturează un caracter complex, ale cărui teribilisme din copilărie evoluează în izbucniri oarecum agresive la adolescenţă, pentru a se dovedi apoi miezul unor angoase autodistructive care generează un comportament aproape iresponsabil. Doug îşi testează mereu limitele, nu întotdeauna curajos, ba chiar, de cele mai multe ori, ridicol, ca şi cum ar avea o totală indiferenţă faţă de viaţă. E un fel de nepăsare belicoasă în atitudinea lui, şi nu ştiu cît de mult prezenţa acestei iubite intermitente îl vindecă, pe cît pare să îl adune, să îi materializeze existenţa, altfel fluidă, gata să se destrame oricînd precum artificiile care îl lasă fără un ochi. De partea cealaltă, Simona Cuciurianu creează o fetiţă curajoasă, care devine o adolescentă curioasă să descopere tabuurile, asumîndu-şi consecinţele pentru depăşirea limitelor, pentru a se transforma apoi într-o femeie resemnată, cu accese suicidale, dar gata să îi salveze pe toţi cei din jur. De altfel, această asumare a responsabilităţii pentru cei apropiaţi (inclusiv pentru Doug) o caracterizează pe Kayleen şi este, totodată, sursa oboselii sale.

Pe scurt, un bărbat teribilist înţelege, după 30 de ani, că iubeşte o femeie. O femeie cu vocaţie vindecătoare acceptă, după 30 de ani, că iubeşte un bărbat. Dragostea necesită timp şi uneori cere jertfe. Un picior, un ochi, un stomac. Ce rămîne este pur şi simplu viaţă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Borgfjord