● Miss Julie, după August Strindberg. Regia: Katie Mitchell, Leo Warner, versiune de Katie Mitchell, traducere în germană şi dramaturgie de Maja Zade. Cu: Jule Böwe, Tilman Strauß, Luise Wolfram, Cathlen Gawlich, Lisa Guth, Luise Wolfram. Scenogafia şi costumele: Alex Eales. Lumini: Philip Gladwell. Sunet: Gareth Fry, Adrienne Quartly. Muzica: Paul Clark. Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin. Festivalul Național de Teatru, 19-29 octombrie 2018. 

Ediţia din acest an a FNT a excelat la secţiunea spectacolelor străine. Producţiile invitate au fost modele de construcţie a dramaturgiei (inclusiv coregrafice) şi a spectacolului ca o singură structură organică, complexă şi fluidă, a cărei coerenţă a fost, în mai toate cazurile, uluitoare. De la Schaubühne, Berlin, teatrul-fanion al Germaniei, condus de Thomas Ostermeier, au fost invitate două spectacole, ambele regizate de artişti de prim rang ai scenei europene actuale: Miss Julie, în regia lui Katie Mitchell şi Leo Warner, şi Suflete zbuciumate, regizat de Simon McBurney (secondat de James Yeatman) şi coprodus de compania londoneză a acestuia, Complicité.

Miss Julie porneşte de la schimbarea perspectivei asupra poveştii prin rescrierea ei din punctul de vedere al lui Kristin, servitoare şi iubită a lui Jean – acesta este şi primul punct în care spectacolul „trişează“, trimiţînd spectatorul, prin titlu, pe o pistă falsă. Naratorul este astfel o femeie înşelată, care vede cum bărbatul iubit este atras de alta. Kristin interiorizează suferinţa, eşecurile asalturilor de recucerire, previziunea tragediei, dar o face fără a verbaliza, nici măcar în gînd (gîndurile ei sînt sonore şi lirice), furtuna de sentimente pe care o traversează. Supusă rigorii cotidiene, în care munca şi biserica sînt dominante şi îi determină comportamentul, cu hainele ei rigide și mobilierul ei auster, cu reguli sociale restrictive, care nu permit afișarea suferinței, nici măcar în intimitate, Kristin este o femeie singură, pe care prezenţa aleatorie a lui Jean o alină prea puţin. Martoră la suferinţa celeilalte, a lui Julie, Kristin devine reper al solitudinii. Căci, în raport cu ea, Julie se confruntă cu o singurătate şi mai mare: nimeni nu i-ar fi alături în cădere. Al doilea punct înşelător la Miss Julie este că lasă impresia că este un spectacol. De fapt, nu este doar atît. Spectatorul vede concomitent trei niveluri performative pe scenă: spectacolul, filmarea spectacolului – aparatură, tehnicieni, prelucrarea la vedere a sunetului şi imaginilor – şi filmul montat în timp real. Se ridică astfel problema subiectivismului, a perspectivei personale asupra poveştii prin alegerea unghiului de filmare şi a detaliilor, căci tocmai aceste decizii (legate de text, imagine, sunet etc.) construiesc o anume poveste. Iar filmul rezultat, proiectat pe un ecran deasupra spaţiului de joc, este un poem cinematografic care mi-a amintit de Ingmar Bergman şi al său Persona

● Suflete zbuciumate / Ungeduld des Herzens / Beware of Pity după Stefan Zweig, cu: Robert Beyer, Marie Burchard, Johannes Flaschberger, Christoph Gawenda, Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg, Eva Meckbach. Regia: Simon McBurney. Coregizor: James Yeatman. Scenografia: Anna Fleischle. Costumele: Holly Waddington. Lumini: Paul Anderson. Sunet: Pete Malkin. Asociat sunet: Benjamin Grant. Video Design: Will Duke. Dramaturgia: Maja Zade Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin & Complicité, Londra. Festivalul Național de Teatru, 19-29 octombrie 2018. 

Adaptarea romanului lui Stefan Zweig, tradus în limba română cu titlul Nerăbdarea inimii (Editura Polirom, 2017), iar ca titlu de spectacol, Suflete zbuciumate (deşi cel mai potrivit titlu rămîne Beware of Pity), este o altă arhitectură dramaturgică de mare complexitate. O întîmplare din preajma Primului Război Mondial, povestită din prezent, unde prezentul este în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial, se constituie într-o metaforă despre destinul unei Europe în prag de dezastru, care preferă să-şi autovalideze valorile şi valoarea în loc să deschidă ochii la criza care se prefigurează. Între vestonul însîngerat al arhiducelui Franz Ferdinand din prima scenă şi personajul plin de sînge din final, ambele exponate într-o istorie performată, curge un şir de erori, personale şi globale. Regizorul Simon McBurney construiește o structură teatrală polifonică, în care momentele în timp, conştientul, subconştientul, acţiunile, gîndurile, emoţiile, reflecţiile asupra acestora sînt linii narative autonome care se suprapun. Concret, timpul prezent este al povestitorului, iar timpul trecut, al acţiunilor. Naratorul din prezent este actant în trecut, gîndurile sale din momentul trecut, al acţiunii, sînt redate de alţi actori, se intersectează cu replicile sale (acţiunea) şi cu reflecţiile sale din prezent (ale naratorului) asupra trecutului. Se pulverizează nu doar textul, ci şi acţiunile scenice (zgomotele şi obiectele de mobilier sînt redate, respectiv manevrate de actori, imaginile video sînt patinate și creează astfel distanța istorică) într-o geometrie simfonică. O amintire a naratorului trece brusc din povestire (vorbire indirectă) în acţiune (vorbire directă) prin apariţia personajelor şi a decorului aferent şi dispare rapid în acelaşi mod, lăsînd loc reflectării pe marginea ei. Personajul Edith, fata paralizată, se construieşte simultan din două materializări, un corp şi o voce, prin două actriţe. Vocea este neplăcută şi debitul verbal, intens, ilustrînd disconfortul pe care infirmitatea ei îl provoacă celorlalţi, de unde şi greşeala ofiţerului Anton Hofmiller, de a-i accepta avansurile pentru a-şi scuza propria neplăcere în faţa bolii (se perpetuează astfel un tipar toxic de acţiune, care apare în alte două poveşti).

În aceste cazuri (şi în toate celelalte spectacole străine), textul şi spectacolul se construiesc împreună. Pentru fluenţa acestor structuri performative contează, poate, şi faptul că dramaturgia ambelor show-uri germane a fost realizată de Maja Zade, o scriitoare care lucrează cu Schaubühne, alături de Marius von Mayenburg. De asemenea, tehnica de scenă este mînuită impecabil, cea media este integrată în spectacole ca instrument de narativitate, iar actorii sînt de o precizie matematică şi de o spectaculozitate fără cuvinte. Dacă toate lucrurile acestea nu s-ar produce concomitent, nici o arhitectură performativă nu ar sta în picioare. Cred că avem de meditat la asta din perspectiva teatrului autohton şi a distanţei care ne separă, din păcate, de actualitatea teatrală europeană. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihaela Marin