Noi nu, niciodată, regia: Olivia Grecea, dramaturgia: Petro Ionescu, scenografie: Gabor Zsofi. De/cu: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Paula Rotar și Cosmin Stănil. Reactor de creaţie şi experiment, Cluj. Proiect finanțat de AFCN. 

Parte din proiectul „Corp şi discurs în media“, iniţiat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj, spectacolul Noi nu, niciodată identifică diferite „reţete“ de discurs în spaţiul public, de la politic la divertisment, şi în spaţiul personal, pe verticală, de la părinţi/profesori către copii/elevi, şi pe orizontală, între actanţi de acelaşi tip. Structuri discursive manipulatorii sînt prezentate într-o arhitectură dramaturgică ce parcurge istoria postcomunistă a României, văzută din perspectiva a ceea ce ne spunem / ni se spune.

Creat ca un colaj din fragmente de emisiuni TV, cuvîntări politice şi enunţuri tipizate din sfera familială sau a şcolii, spectacolul demonstrează nu doar prizonieratul auditoriului în cuşca discursurilor standardizate, ci şi toxicitatea canalelor de comunicare, care provoacă dependenţă – televiziunea, Internetul, reţelele sociale (adicţia de tehnologie pare a fi incurabilă). Sînt cîteva puncte în care toate firele narative converg: imposibilitatea de a distinge între adevăr şi manipulare (aşa-numita eră post-adevăr), ajustarea comportamentului individual în funcţie de discursurile dominante în societate, marginalizarea celor care nu se aliniază standardului, pe scurt, variate forme de inducere şi valorizare a obedienţei la nivel social. Contextul acestei aserviri subtile a populaţiei este dat de lipsa gîndirii critice: nu ştim să analizăm informaţiile care ni se oferă, nu le verificăm şi nu le dezbatem, nu le extragem din învelişul emoţional (o scenă construită ca teatru-sport, pe principiile improvizaţiei, arată formule de argumentare manipulatorii, unul dintre elementele de bază fiind apelul la emoţie). Spectacolul demonstrează incapacitatea generală de reflecţie pe marginea unor informaţii, ca urmare a unui sistem de educaţie aflat în picaj, care nu oferă instrumentele de navigaţie într-o realitate complexă.

Decorul (autor Gabor Zsofi) arată ca un platou de televiziune în care cei patru actanţi preiau şi derulează rapid personaje şi situaţii generice: preşedinţii postrevoluţionari ai României, vedete de televiziune şi tipologii din masa necritică; manipulatori, voluntari sau involuntari, şi manipulaţi, conştienţi de situaţia lor sau inocenţi. Actorii Alexandra Caras, Radu Dogaru, Paula Rotar și Cosmin Stănilă, co-autori ai spectacolului (materialul dramatic la care au contribuit este prelucrat şi organizat de Petro Ionescu), joacă pe două coordonate, a adresării directe către spectator, de pe poziţie egală cu el, şi a caricaturizării, cu măsură, a personajelor şi tipologiilor, fără să le ducă în derizoriu, dar suficient cît să obţină detaşarea care permite o perspectivă critică asupra acestora. Este un joc excelent, pe muchie, dinamic şi (auto)ironic. Regizoarea Olivia Grecea a avut intuiţia de a nu plusa excesiv în satiră, lăsînd să se întrevadă potenţialul toxic al acestor personaje şi situaţii. De asemenea, tot ei i se datorează componenta ludică a spectacolului, o structură corală, fragmentară, care alternează modalităţile de expresie (povestire/interpretare, muzică live, improvizaţie aparentă etc.) şi generează dinamică (chiar dacă există unele lungimi ce puteau fi evitate, precum calupurile din emisiuni TV, care devin repetitive).

Independent, activitate, precaritate

Reactor este un spaţiu clujean deschis în 2014 de doi actori, Oana Mardare şi Doru Taloş, şi care serveşte ca loc de practică şi reprezentare pentru tineri artişti. Menirea lui este, în primul rînd, utilitară, în condiţiile în care absolvenţii şcolilor de teatru au şanse minime să lucreze în instituţii de stat, iar în afara acestora există puţine locuri disponibile, fondurile pentru producţie se obţin cu greutate, în mare parte prin concursurile de proiecte culturale derulate de AFCN. Efectele Reactorului au fost bune, o serie de spectacole create aici vorbesc despre generaţia tînără şi problemele ei, publicul a fost cîştigat, iar spaţiul a devenit important în viaţa culturală clujeană şi cunoscut la nivel naţional. Se simte acum nevoia trecerii într-o nouă etapă, de dezvoltare a mijloacelor artistice. Spectacolele lor se bazează pe documentarea pe un subiect, organizată ca scenariu sau ficţionalizată, cu o spectaculozitate minimalistă (Detaşat – clivajul dintre miraj şi realitate pe piaţa muncii din Germania din perspectiva muncitorilor români; Refugii – evacuările forţate ale persoanelor fără adăpost etc.). Riscul este ca spectacolele să fie estetic asemănătoare, în sfera unui jurnalism performat. Motivul principal care generează această situaţie – care este vizibilă în mare măsură în întreg teatrul independent – este precaritatea artiştilor independenţi, condamnaţi să îşi consume energia mai degrabă pentru obţinerea fondurilor decît pentru creativitate. În lipsa vreunui mecanism prin care statul să aloce fonduri regulate asociaţiilor culturale independente, după o perioadă în care acestea au derulat constant programe benefice pentru comunitate, astfel încît ele să poată avea un minim de predictibilitate în activitate şi să se producă o despovărare financiară, artiştii independenţi ajung să şi reproducă mimetic mijloacele teatrale. În plus, artiştii de la Reactor sînt foarte tineri şi lucrează preponderent unii cu alţii, dar pentru dezvoltarea creativă este necesar contactul (şi) cu alte personalităţi, procedee de lucru, viziuni, stiluri. În spectacolele realizate cu regizori invitaţi precum Dragoş Muşoiu (M.I.S.A. părut) şi David Schwartz (Miracolul de la Cluj), spectaculosul scenic, fără fie material (căci precaritatea este aceeaşi), s a văzut în inventivitatea dramatică. Dar aşa cum artiştii de la Reactor şi-au construit singuri contextul în care să experimenteze şi şi-au procurat singuri mijloacele de producţie, tot singuri îşi vor asigura şi premisele de dezvoltare creativă. Am încredere în ei. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Salaoru