● Orașul nostru, adaptare după textul lui Thornton Wilder, regia: Cristian Ban, scenografia: Cristina Milea, lumini: Lucian Moga. Cu: Ioan Peter, Alex Mărgineanu, Cecilia Lucanu-Donat, Angela Petrean-Varjasi, Ştefan Statnic, Dorina Darie-Peter, Roxana Sabău, Robert Pavicstis, Călin Stanciu, Marian Parfeni. Teatrul Clasic „Ioan Slavici“, Arad. 

Prezentat la Bucureşti în cadrul Festivalului Comediei Româneşti festCo (20-27 mai), organizat de Teatrul de Comedie, unde a cîștigat Premiul Juriului, spectacolul arădean Oraşul nostru vine cu o formulă interesantă de adaptare a unui text. Piesa dramaturgului american Thornton Wilder, pentru care acesta a primit Premiul Pulitzer în 1938, Oraşul nostru este o docuficţiune, o reconstituire analitică a biografiilor unor personaje şi a istoriei unui oraş, toate imaginare (după indicaţiile topografice din didascalii, se pare că sursa de inspiraţie ar fi Massachusetts). Istoria unui loc este recuperată astfel prin detaliile ei, din poveştile personale ale locuitorilor, ale căror vieţi, nu tocmai extraordinare, dimpotrivă, sînt exemplare pentru vremurile trăite (1901-1913). Practic, Wilder îi anticipa pe aşa-numiţii experţi ai vieţii cotidiene (persoane care îşi performează propria poveste reală, se autoimpersonează), doar că în forma ficţională (o variantă de mocumentar). Reconstituirea se face la vedere, personajul principal este „regizorul“ spectacolului, care prezintă atît procesul de „documentare“, cît şi modul de lucru. Ficţionalizarea se prelungeşte astfel metateatral, de la subiectul spectacolului la comentariile asupra acestuia. Reconstituirea este, de asemenea, demonstrativă: în text se precizează că actorii recuperează situaţii, fapte, personaje într-un spaţiu gol, fără recuzită sau artificii teatrale de orice fel. Trebuie să recunoaştem că, pentru anul 1937, piesa lui Thornton Wilder era avangardistă.

Regizorul Cristian Ban porneşte de la acest material în scrierea unui scenariu adaptat la România. Pentru asta, altoieşte elemente reale pe scheletul ficţional. Astfel, oraşul capătă identitate, este Arad, unde trăieşte o comunitate multietnică. Timpul reconstituit traversează un secol convulsiv, marcînd momente importante în istoria reală a Aradului: epoca în care oraşul a făcut parte din Austro-Ungaria, integrarea în România, al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist, perioada postcomunistă. De asemenea, unul dintre personaje are la bază un caracter real: Margareta Braun este moştenitoarea Casei de modă Fortuna şi – detaliu nu doar picant, cît mai ales relevant pentru progresul vremurilor – prima femeie care a condus un automobil în Arad (expresie a puterii financiare, dar şi semn al emancipării feminine). Biografia Margaretei Braun este un construct de elemente reale – recuperate de echipa artistică prin documentare în arhivele oraşului, parte din aceste documente, precum fotografiile, fiind integrate în spectacol – şi ficţionale, ilustrativ pentru contextul istoric al epocilor pe care ea le traversează.

De altfel, compoziţia etnică a oraşului este una dintre paradigmele puse de regizor, în special în prima parte a spectacolului, cea care recuperează un Arad oarecum mitic (perioada austro-ungară), în care funcţiona eclectismul cultural, cu români, unguri, nemţi, evrei, romi trăind împreună, fiecare cu specificul şi cu locul său în societate (desigur, o societate clasistă, dar conform viziunii din spectacol, nonconflictuală). Prin cîteva personaje de etnii diferite se recuperează o întreagă ţesătură socială, care se modifică în funcţie de contextul politic, de graniţe şi războaie. Poveştile cotidiene sînt structurate în mai multe episoade care explorează momentele esenţiale din viaţa unui om, precum căsătoria sau moartea. Fiică a unui medic (Ştefan Statnic) şi a unei casnice (Angela Petrean-Varjasi), Margareta (Cecilia Lucanu-Donat) se căsătoreşte cu Eugen (Alex Mărgineanu), fiul unei croitorese scăpătate (Dorina Darie-Peter). Din universul lor cotidian fac parte cîrciumarul (Călin Stanciu) şi lăptarii (Roxana Sabău şi Robert Pavicsits). Ei toţi sînt în egală măsură personajele, actorii care interpretează personajele în spectacolul regizorului (Ioan Peter) – care este şi un fel de maestru de ceremonii (funcţie mai puţin dezvoltată în show-ul arădean) – şi actorii din spectacolul propriu-zis. Sînt trei ipostaze performative care există simultan.

Pentru protagonişti, Cristian Ban alege o funcţie ilustrativă, ei sînt doar parţial caractere psihologice, fără a se împlini, fiind mai degrabă impersonări demonstrative ale unor tipologii reale. O notă distinctă face Robert Pavicsits, care conturează un personaj viu, suculent, un ţăran urbanizat (lăptarul), cu un limbaj colorat, frust, un dialect regional rural mixat din română şi maghiară, ceea ce îi oferă posibilitatea construirii unui caracter (bonom, blînd, chiar moale, pe alocuri hîtru, lăsîndu-se ţinut sub papuc de nevastă etc.). De altfel, revenind la structura multiculturală a Aradului ca paradigmă esenţială în spectacol, trebuie spus că toate personajele au o identitate etnică: doctorul este ungur, ca şi lăptarii, soţia lui e evreică româncă, croitoreasa este nemţoaică etc. Scenografia Cristinei Milea urmează indicaţiile dramaturgului: cîteva elemente de mobilier minimaliste, învestite cu funcţii multiple; clădirile oraşului apar în miniatură, sub forma unor machete de hîrtie, iar costumele sînt de epocă.

Cel mai important element în revizitarea trecutului este însă audio, căci zgomotele cotidianului (cîini, apă curgînd, clinchet de veselă la cină etc.) sînt realizate live, de actorii care rămîn permanent în spaţiul de joc pentru a crea scenografia sonoră. Realizarea acestei naraţiuni audio prin tehnica DIY (do it yourself – actorii manevrează obiecte prin care generează lumina, sunetul etc.), foarte bine executată, este o calitate a spectacolului, căci acest artificiu dramatic – sugerat, de altfel, în textul original – reuşeşte să surprindă pînă la final.

Ar fi fost benefică şi colaborarea cu un dramaturg, care să vitalizeze textul. Oricum, Oraşul nostru rămîne un spectacol încîntător de recuperare a istoriei mici, cotidiene, prin realităţi ficţionalizate. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Laurian Popa