Pe Diego Aramburo l-am cunoscut anul trecut la Berlin. Regizor şi dramaturg, interesat de  limbajele performative contemporane, este cunoscut pentru Trilogia boliviană, o serie de spectacole care face o radiografie identitară a ţării sale. A primit numeroase premii, atît pentru Trilogie, cît şi pentru alte producţii ale sale, create acasă, în Bolivia, dar şi în străinătate. L-am invitat în România să monteze unul dintre textele pentru copii ale lui Joël Pommerat întrucît are la activ cîteva premii, în Argentina şi Canada, pentru spectacole destinate publicului tînăr. Astfel, în octombrie, va avea loc premiera spectacolului său Scufiţa roşie, la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Gong“ din Sibiu.

„De fapt, eu nu fac diferenţa între a lucra un spectacol «politic» şi unul pentru «publicul tînăr» (prefer noţiunea de «spectacol de familie» pentru că, de obicei, cînd montez spectacole pentru copii, ele sînt apreciate şi de adulţi)“, zice Diego. Precizarea este necesară avînd în vedere că mare parte din creaţia sa rămîne în zona politicului şi a chestionării derapajelor societăţii contemporane, iar spectacolele pentru copii sînt excepţii. „De fiecare dată cînd simt nevoia acută să îmi exprim un punct de vedere cu privire la ceva ce mă frămîntă încep prin a investiga, apoi îmi împărtăşesc opiniile echipei mele şi discutăm împreună. Fiecare proiect are natura lui proprie: pot să creez un spectacol bazat pe sunet sau unul pe imagine, unul intim sau o mare producţie, depinde de subiect. Mă preocupă mult temele despre femei din cauză că situaţia actuală a femeii este încă injustă şi nu doar în America Latină. Misoginismul este prezent peste tot şi în Europa, fie că apare în cazuri grave sau în situaţii minore, este acelaşi lucru. De fapt, viitorul meu proiect pe această temă este despre noua lege votată în Bolivia care face posibilă schimbarea de gen şi voi lua o poziţie personală faţă de acest subiect. Va fi o acţiune care încearcă să ridice întrebări legate de definirea genului. Am o problemă cu definiţiile, cu graniţele şi limitele în general. Cred că dreapta politică este setată pe limite şi unul dintre instrumentele ei principale este să creeze restricţii şi frici în interiorul unui spaţiu imaginar al «proprietăţii». Acest mod de a gîndi a infectat chiar şi subiectele progresiste precum genul. Simt cumva că şi luptele LGBT, care sînt foarte importante pentru mine, sînt prinse în interiorul acestui mod de gîndire care creează definiţii şi «ghetouri» peste tot. Deci voi face o acţiune – conţinutul ei concret este deocamdată o surpriză – pentru a încerca să extind un pic definiţia genului. Cred că rolul artei este de a invita oamenii să reflecteze asupra propriilor opinii şi de a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa noastră, dacă sîntem cine spunem că sîntem şi dacă facem ce spunem că facem. Arta naşte întrebări în mintea spectatorului (întotdeauna în tipul de spectator al lui Jacques Rancière, «spectatorul emancipat»). Ăsta este ţelul meu major: să generez o întrebare, despre societate sau despre individ.“  

Şi întrebările s-au născut, mai ales prin Trilogia boliviană, foarte bine primită de public, dar şi de critică (fiecare dintre cele trei producţii a primit premiul pentru Cel mai bun spectacol al anului). „Lucrez mult cu idei «vii», teme sociale şi politice care mă preocupă, subiecte care mă şochează. Creez atunci cînd ceva mă afectează direct: cercetez subiectul şi, dacă găsesc o legătură între ceea ce mă preocupă şi descoperirile făcute în urma investigaţiilor şi am ceva de spus despre asta, încep să lucrez. Bineînţeles că circumstanţele în care se află ţara mea îmi ţin atenţia trează. În Bolivia e o permanentă tranziţie, de la ceva la altceva, păstrîndu-se în acelaşi timp, într-un anume fel, rădăcinile strămoşeşti. În Trilogia boliviană am încercat să tratez diverse teme pe care le consider de referinţă pentru istoria ţării şi pentru felul nostru de a fi şi am creat trei spectacole. Nu a fost posibil să mă limitez la unul singur pentru că Bolivia este un stat multicultural (asta este denumirea noastră oficială: Statul Plurinaţional al Boliviei) şi nu e doar o denumire retorică. În Bolivia trăiesc 34 de culturi şi naţionalităţi, fiecare cu felul său de a trăi şi de a înţelege universul. Însă există teme majore care ne unesc (la bine şi la «nu atît de bine») şi am încercat să-mi prezint viziunea despre aceste lucruri, vorbind despre istorie – în primul şi poate cel mai sarcastic spectacol –, despre situaţia prezentă – în al doilea, cel mai paradoxal şi critic spectacol – şi despre conservarea teritoriului pentru generaţiile viitoare – al treilea spectacol este despre sinuciderea unei femei din tribul Guarani. Guarani este una dintre naţionalităţile conlocuitoare din Bolivia pe care o împărţim cu Brazilia din punct de vedere al teritoriului; sînt foarte ataşaţi de pămînt, au luptat să îşi apere teritoriul în timp ce globalizarea economică i-a deposedat de pămînturi în favoarea industriei petrolului. Neprimind nici un răspuns de la guvernele Brazilei sau Boliviei după decenii de proteste, toate femeile din anumite comunităţi Guarani s-au sinucis ca să ofere generaţiilor viitoare posibilitatea de a-şi păstra teritoriul, căci au atras astfel atenţia societăţii şi autorităţilor, care au fost forţate să le răspundă. După aceste sinucideri, lumea a sprijinit tribul Guarani şi autorităţile le-au dat dreptul să păstreze părţi din teritoriile lor istorice.“

La premiera altui spectacol al său, Pornografia, lumea s-a aşteptat la ceva scandalos („E interesant cum se nasc speculaţii înainte de lansarea unui spectacol şi publicul dezbate subiectul înainte de premieră“). Spectacolul a încins spiritele, dar provocarea artistică nu a fost frivolă. „În accepţiunea mea, pornografia este un exercițiu de a dezvolta orice fără nici o cenzură, spunînd totul explicit. Chestii personale, dar și lucruri politice și sociale. Este un spectacol explicit și militant, dar militantismul meu nu este pentru un partid politic, ci pentru libertatea de exprimare (cea reală, nu cea «vîndută» de elita americană), pentru egalitate și justiție socială. Dar, în același timp, dacă vreau să fiu corect, bineînțeles că trebuie să lupt cu nedreptățile pe care eu însumi le comit. Deci pornografia este, de asemenea, o modalitate de a-mi expune personal punctele slabe. În nici un caz nu este vorba de o «expunere» a conținutului, ci de un statement artistic.“

„Evoluţia tehnologică ne face narcisişti ca societate“

Diego Aramburo este cunoscut pe scena europeană, unde este prezent ca invitat în festivaluri şi platforme performative, dar de unde îşi alege şi coproducători pentru performance-urile sale. Desigur, acest lucru arată recunoaşterea valorii sale ca artist, dar pentru el, prezenţa în Europa (şi oriunde în străinătate) este şi o necesitate practică. Căci meseria de artist este dificilă în Bolivia, unde „nu există subvenţie pentru teatru sau pentru orice fel de act cultural. Nici subvenţii de stat şi nici particulare. Asta înseamnă că, dacă vrei să fii artist, trebuie să fii mînat de o mare nevoie de a-ţi exprima ideile şi să ai ceva de spus pentru că, dacă doar vrei să fii luat în seamă, să te expui, nu vei supravieţui, economic vorbind. Primii ani din cariera unui artist sînt groaznici din cauză că aproape trebuie să plăteşti tu ca să fii artist. Dacă ai curajul să continui, în ciuda acestor greutăţi, atunci trebuie să fii foarte bun căci, ca să supravieţuieşti, trebuie să îţi exporţi munca şi, ca să faci asta, trebuie să fii la un nivel internaţional cel puţin respectabil. Pe plan intern, teatrul creează un public în marile oraşe şi menţine un dialog cu o parte a comunităţii, nu cu întreaga comunitate, pentru că poporul bolivian este prea numeros şi diversificat ca să poată fi «acoperit» de cei cîţiva artişti care lucrează în teatru, dans sau în orice alt domeniu artistic.“

Diego Aramburo este „înrudit“ artistic cu „cîţiva artişti argentinieni care îmi sînt aproape pentru că facem parte din aceeaşi generaţie şi am crescut împreună, cum ar fi Mariano Pensotti“, cu Angelica Liddell din Spania sau cu autori germani ca Fallk Richter, Sussane Kennedy sau Gob Squad şi She-She-Pop. „Cu toate astea, cred că eu sînt mai mult concentrat pe artiştii vizuali, conceptuali şi creatori de live-art“. Consideră că artele performative, deşi în continuă evoluţie, nu s-au schimbat fundamental în ultimii ani. „Ţinta e aceeaşi, cred, dar e mai stringentă nevoia de exprimare din cau-za evoluţiei tehnologice care ne face să devenim din ce în ce mai narcisişti ca societate. Oamenii tind să creadă că doar ei au dreptate, îşi apără spaţiul personal şi nu acceptă nimic altceva, alte opinii sau perspective, dar arta ne aminteşte că există întotdeauna «altceva» şi «altcineva» şi că sîntem diferiţi. Arta performativă încă îşi depăşeşte limitele şi învaţă să se concentreze pe menţinerea legăturii cu celelalte arte. Şi acest lucru este paradoxal pentru că această interconectare ţine de esenţa artei performative şi a live-art-ului, dar se pare că, la un moment dat, am pierdut cumva ideea asta principală şi ne-am concentrat doar pe a spune poveşti cunoscute de secole. Cum însă avem acum atîtea modalităţi de a povesti, arta performativă s-a întors la cel mai mare potenţial al său, şi anume acela de a fi conectat cu cineva care e în acelaşi loc, faţă în faţă, adică întîlniri palpabile, legături concrete, spre deosebire de virtualul care ne înconjoară acum de peste tot. Cred că vom continua să dezvoltăm această trăsătură, iar arta performativă va continua să existe. Obiceiurile societăţii nu se vor schimba, la bază sîntem asemănători animalelor şi, cînd ne comportăm bine, adică nu ne omorîm între noi şi nu ne călcăm în picioare, căutăm legături concrete, care contează, altele decît cele oferite virtual de prea multele gadget-uri pe care le avem.“

 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Gumucio Li