● Fugarii. Regia: Alexandru Dabija. Asistent regie: Diana Mititelu. Scenografia: Helmut Stürmer. Costume: Cezarina Iulia Popescu. Cu: Cezar Antal, Pavel Bartoș, Ioan Batinaș, Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Dorina Lazăr, Ruxandra Maniu, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache. Teatrul Odeon. 

Preocupat de modul în care textele pot supravieţui timpului – basme, dramaturgie clasică şi modernă –, regizorul Alexandru Dabija se află de ceva vreme într-o continuă recalibrare a literaturii. Ajustarea textelor în spectacolele sale vizează o schimbare de paradigmă, atît prin recitirea temelor astfel încît să devină contemporane (în Viforul, cu premieră la TNB în primăvara 2018, corupţia şi nevolnicia Puterii erau de o veritabilă actualitate), cît şi prin înnoirea limbajului şi a structurii dramaturgice (tot în Viforul, adăugarea unor inserturi din alte texte amplifica viziunea asupra epocii şi transforma constructul dramaturgic, dintr-unul desuet, într-unul postmodern). Aşa a făcut cu seria de spectacole Caragiale, autor pe care s-a încăpă­ţînat să îl lectureze în afara codului deja instituit (în special de spectacolele lui Liviu Ciulei: o comedie sănătoasă, cu tuşe de absurd şi tragic). La Dabija, Caragiale este eminamente absurd şi (cînd e cazul) profund tragic, fără ca asta să îi ştirbească din umor. Cu O noapte furtunoasă de la Iaşi, regizorul făcea un studiu asupra uneia dintre trăsăturile (mult prea) vizibile ale românilor, mitocănia. La Teatrul de Comedie, în O scrisoare pierdută, arăta că sîntem mereu „turmentaţi“ (noaptea minţii, în sensul de confuzie, venea de la ciupercăria care producea iluzii politice). Două loturi de la TNB transforma farsa comică într-o poveste gotică despre destin, în care bîntuie nu doar personaje sinistre, ci şi umorile personale precum rasismul antirom. Au fost interpretări inteligente care au ieşit din retorica festivistă generală ce a marcat producţiile teatrale în preajma anului Caragiale (2012). Din Micul Prinţ, Dabija făcea la Teatrul de Comedie, cu ajutorul lui Mircea Cantor, o instalaţie performativă futuristă, mutîndu-l pe copilul cu părul bălai de pe planeta sa parţial idilică în deşertul vulcanilor noroioşi. Micul Prinţ e aici „un copil bătrîn“, a cărui naivitate denotă înţelepciune, iar spectacolul miza pe traseul extincţiei pe care acesta este nevoit, ca noi toţi, să îl parcurgă. Practic, Micul Prinţ parcurge marea trecere. Şi în Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?, adaptare după Moromeţii la Teatrul Act, exista obsesia morţii într-o deconstrucţie a comicului: Moromete şi Cocoşilă poartă discuţiile despre lume, viaţă, politică şi pămînt nu în Poiana lui Iocan, ci în raiul lui Dumnezeu, morţi fiind.

Alexandru Dabija prelucrează textele singur sau cu ajutorul unor dramaturgi (în sensul occidental, de persoane care prelucrează un text pentru a servi unei anume viziuni regizorale) precum Maria Dinescu şi Cătălin Ştefănescu, şi însoţeşte, uneori, spectacolul de comentariile muzicale (cu rol de scenografie sonoră) ale Adei Milea. La Odeon, după un Svejk auster (vizual şi dramaturgic), Dabija a creat în acest an Fugarii, un scenariu după mai multe povestiri cehoviene. Scheletul este constituit din nuvela Povestea unui necunoscut, pe care sînt altoite fragmente din alte texte într-un construct dramaturgic care explorează două mari teme: relaţia femei – bărbaţi (nesfîrşitele dezacorduri de viziune asupra iubirii, chinul casnic şi transformarea femeilor în „teroriste de familie“, pe care, de regulă, bărbaţii, aceşti Trigorini ţinuţi sub papuc, ajung să le distrugă) şi cea dintre muritor şi Dumnezeu (marcată prin penitenţa, doar vocală, a primului şi prin tăcerea celui de-al doilea). O a treia temă, politică, apare prin două personaje-reflector (este dublat naratorul din nuvela centrală), ca reprezentaţi ai orbirii revoluţionare. Scenariul rezultat atinge absurdul lui Daniil Harms (cu care regizorul s-a mai întîlnit în Contra democraţiei de Esteve Soler, text montat de două ori de Dabija, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu şi la Teatrul Odeon din Bucureşti, şi în care există o piesă scurtă, similară cu un text al lui Harms, în care personajele nu mai ştiu să numere), este aproape non-narativ (chiar şi cînd există un fir narativ, acesta nu este jucat, ci povestit) şi, cu toate acestea, profund cehovian. Căci Dabija reuşeşte să extragă, din nou, un autor dintr-o formulă standardizată de interpretare. Personajele burgheze filozofează un pic, cum zice baronul Tuzenbach în Trei surori, adică mai tot timpul, fără să acţioneze în vreun fel (patrulaterul Pavel Bartoș, Marius Damian, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache are o tuşă dadaistă, mizează pe un negaţionism general, creează caractere anarhiste în expresie, dar inactive, fără forţa distructiv-performativă a unui Cabaret Voltaire, căci personajele cehoviene sînt caracterizate de cuvinte mari şi de acţiuni anemice şi stereotipe). „Feciorii în casă“ sînt oropsiţi pe dinafară şi spioni pe dinăuntru (Cezar Antal şi Ioan Batinaş caricaturizează portretul idealistului politic, fanatic în sine, nu pentru o cauză raţional asumată). Servitoarea este varianta şmecheră şi erotică a feminităţii (Ruxandra Maniu o construieşte excelent într-o notă de burlesc), în timp ce amanta-stăpînă (Alina Berzunţeanu) reprezintă naivitatea exaltată, care poate deveni repede abuzivă (traseul ei este victimă-agresor-victimă). Un alt personaj, tatăl, figură misterioasă, inclusiv politic (Dorina Lazăr în travesti), are o apariţie fantomatică precum Hamlet cel bătrîn şi oarecum ameninţătoare, ca statuia Comandorului. Vizual, prin glisarea unor tablouri, spaţiul de joc îşi descoperă diferite sensuri, iar cîteva inserturi video cu imagini explicit erotice dau tuşa finală a decadenţei patetico-tragice de tip rusesc.

Fugarii este un spectacol complicat pentru că presupune o lectură analitică (mai mult sau mai puţin reuşită) a unui text nedramatic, non-narativ, cu inflexiuni absurde, pentru care doar o mică parte din publicul actual deţine cheile de citire. În ciuda dilemei privind reuşita acestui spectacol, mi se pare admirabil demersul lui Dabija de reinterpretare şi reperspectivare a textelor clasice, atît pentru revitalizarea acestora prin revizitare, cît şi pentru a provoca ieşirea din confort, deopotrivă a artiştilor şi spectatorilor. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihaela Marin