Cristian DUCU

Ne relaxăm moral

S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc. Ne place, din ce în ce mai mult în ultimii doi-trei ani, să ne auzim spunînd că fapta lui X sau a lui Y este imorală, sau că anumite lucruri care ni se întîmplă nouă, ca indivizi, sînt incorecte, dar niciodată nu ne găsim timpul şi efortul necesar pentru a discuta într-o formulă academică sau mai puţin specializată despre ce înseamnă ca o anumită acţiune să fie imorală. De exemplu, toată lumea blamează conflictele de interese din universităţi, dar nimeni nu vrea să se angajeze într-o dezbatere nuanţată despre ce este conflictul de interese. Nu de alta, dar s-ar putea să descoperim că a năşi copilul unui coleg de catedră nu este chiar aşa de condamnabil din punct de vedere moral, ca atunci cînd rectorul îşi angajează soţia pe post de director al unui centru de cercetare.

Ne relaxăm moral atunci cînd nu mai vedem decît în alb şi negru, după cum ne invita un celebru filozof român, cînd ne spunea despre „crima“ unei persoane publice de a fi dat declaraţii la Securitate cu privire la activitatea studenţilor străini pe care îi supraveghea, în calitate de responsabil al unui cămin. Nu mai reuşim să distingem între fapta doamnei respective şi fapta unui alt politician român, aceea de a-şi fi turnat din proprie iniţiativă rudele la Securitate, pentru a obţine anumite foloase materiale. Totuşi, reflecţia morală are acest principal atu, şi anume cel de a privi o acţiune din maximum de unghiuri posibile, de a lucra cu nuanţe şi distincţii, nu de a trasa o linie de demarcaţie între „bine“ şi „rău“, de parcă am avea de-a face cu Zidul Berlinului.

Ne relaxăm moral cînd jurnalişti de marcă reclamă libertate maximă în ceea ce priveşte conţinutul editorial, şi se războiesc cu o instituţie de reglementare cînd aceasta intervine pentru că înmormîntarea unui individ se transformă, împotriva voinţei explicit şi clar formulate de familie, în subiect de presă. Ne relaxăm moral cînd nu există voci care să pună sub semnul întrebării pretenţia unora de a putea relata despre culoarea chiloţeilor unei domnişoare sau despre ce magazine a mai vizitat cine ştie ce personaj sinistru la Monte Carlo ori Milano. Ne relaxăm moral fiindcă nu mai vedem distincţia dintre viaţă privată şi interes public, dintre voyeurism şi anchetă jurnalistică, dintre boală şi a-ţi face meseria în mod profesionist. Iar treptat, vom ajunge să confiscăm viaţa privată a tuturor, de parcă ar fi treaba babei Veta de la poarta bisericii de cartier ce alege o persoană să se întîmple cu corpul său după moarte sau cu cine se mai culcă o domnişoară cu voce piţigăiată de la „tembelizor“.

Ne relaxăm moral pentru că nu există alternativă la argumente de genul: presa trebuie să supravieţuiească la fel ca orice „biznis“ şi, prin urmare, este justificată în a difuza toate materialele din categoria „cancan“. Nu-i aşa – spun aceşti apărători ai libertăţii presei –, cultura nu se vinde, deci nu avem cum să „trăim“ din ea. Sau, ca să parafrazez un purice internaut: cei care se revoltă că presa din România este tabloidizată sînt ipocriţi, fiindcă tabloidele sînt cele mai vîndute ziare în „cele mai mari state ale lumii“; doar „nu înseamnă că toată populaţia lumii e proastă.“ Relaxarea morală presupune – după cum uşor se poate observa – ca spiritul critic să ia o pauză pe termen nelimitat, şi să nu-i mai ofere individului posibilitatea de a vedea că argumentul său este incorect din punct de vedere logic. Rezultatul imediat este că ne obişnuim cu nedreptatea, cu apariţiile stranii ale unor indivizi cu grave probleme la mansardă, cu invadarea spaţiului privat, cu căscatul gurii ca la cinematograf. Cascadoriile încep să ne pară realităţi, iar corectitudinea – o mare problemă. Gîndiţi-vă, de exemplu, la atitudinea cu care ne confruntăm cînd mergem la doctor: nu dai, rişti să ai o problemă. Nu e o problemă de moralitate, ni se reaminteşte adesea, ci cel mult una de legalitate. Mai întîi de toate, însă, este o problemă de viaţă sau moarte. Nu dai, rişti să ţi se întîmple ce i s-a întîmplat acelui copil mort de la o banală entorsă.

Am putea compara relaxarea morală cu tăcerea. A tăcea cu privire la ce se întîmplă în jurul tău impune conformism. E un proces de „turmificare“ (de la „a intra în turmă“, „a merge cu turma“).

De ce să ne revoltăm că un taximetrist a luat-o pe contrasens ca să intre în faţa şirului de maşini?! Răspunsul celui relaxat moral e simplu: este vorba „doar de o contravenţie“. Prin urmare, tu eşti de vină pentru că ai claxonat şi te-ai dat jos din maşină ca să-i aplici public un vot de blam, împachetat în nişte cuvinte nu tocmai plăcute. El se grăbea. Le fel ai face şi tu dacă te-ai afla în aceeaşi situaţie: ai traversa, deşi este roşu pentru pietoni, deşi nu este trecere. De ce să protestăm cînd şeful consideră necesar să aplice o penalitate de 10% celor care au întîrziat la şedinţă, deşi el a anunţat evenimentul cu pricina la orele 3 dimineaţa, cînd toţi angajaţii se luptau să prindă cîteva ore de somn?! Cum am putea noi, oare, să-i cerem şefului ca atunci cînd cere corectitudine, el să fie primul care o oferă?! Sau de ce să-i luăm apărarea unui coleg dintr-un departament alăturat, cu care am avut un schimb de replici ceva mai dur, atunci cînd este evident că şeful îl neîndreptăţeşte?! El este şeful, nu noi. Oricum, colegul e „ăla“ pe care nu-l suportăm, chiar dacă mîine s-ar putea să fim noi în locul lui.

Pe acelaşi principiu, zilele trecute citeam şi auzeam diverse comentarii, de genul „de ce să mergem noi în Mali?“ sau „ce să caute soldaţii români în Mali?“ E greu să poţi oferi un răspuns atunci cînd te relaxezi moral, cînd nu vezi că respectarea drepturilor omului, respectarea demnităţii umane – ca să o punem în termeni etici – este o chestiune care nu ţine de cît de apropiată ne este pătura de corp. Deciziile de a interveni într-o ţară în care populaţia este exterminată nu depind de distanţa fizică dintre noi şi acea ţară, sau de faptul că, în trecut, noi nu am fost salvaţi de regimul lui Ceauşescu de ţările „capitaliste“. Ele depind de ceea ce ne uneşte, şi anume faptul că ne recunoaştem pe noi înşine în ceilalţi. (Ne relaxăm moral şi cînd spunem că acest lucru sună „atît de filozofic“, adică atît de puţin aplicabil la lumea reală.)

Ne relaxăm moral şi cînd, pe stradă sau în tramvai, observăm cum un hoţ „operează“ poşeta unei domnişoare, dar nu spunem şi nu facem nimic. De ce să ne băgăm?! Am putea deveni „cu siguranţă“ victimă, căci, nu-i aşa, toţi hoţii au la ei şişuri şi pistoale. Dar oare ce se întîmplă cînd azi nu reacţionează nimeni, mîine nu reacţionează nimeni, la fel şi poimîine, şi răspoimîine, iar inacţiunea devine normalitate?! Oare a refuza să te implici, a refuza să acţionezi pentru a salva pe cineva de la înec – deşi ştii să înoţi – nu este la fel de blamabil ca atunci cînd din vina ta are cineva de suferit?! V-aş sugera să vă interesaţi de prima variantă a dilemei vagonetului (the trolley problem/dilemma, tradusă la noi – eronat, cred eu – cu „dilema trenului“).

Pe de altă parte, ne relaxăm moral ori de cîte ori preferăm să ne justificăm micile fapte imorale spunînd că în România totul este corupt, incorect, neetic, ilegal. Nu contează despre ce om de afaceri vorbim, averea şi-a obţinut-o cu siguranţă pe căi nu tocmai curate. Iar dacă el a procedat astfel, eu de ce să nu fac la fel?! Nu contează ce om politic apare la televizor, cu toţii sînt corupţi. Ca să ajungi în politică, presa ne-a „demonstrat“ că ai nevoie de bani mulţi pentru campanie sau pentru a prinde un loc pe listă. Noi de ce să nu ne luăm un job mai bun, „ungînd“ balamalele unei uşi capitonate sau „hrănind“ buzunarele unui sacou scorţos?! Doar vedem zilnic la televizor şi în presa scrisă că numai incompetenţii ajung să aibă locuri de muncă bine plătite, că oameni tîmpiţi ajung să arunce cu banii pe maşini scumpe şi tot felul de plăceri ale corpului (petreceri de fiţe, împachetări cu ciocolată sau praf de cristale Swarovski, trei-patru ore petrecute la sală sau la masaj etc.), că nimănui nu-i pasă decît de propriul stomac. Atunci de ce să fim noi altfel?

Privind din altă direcţie acest fenomen, nu ni se va părea absolut deloc întîmplător faptul că, în România, cultura conformităţii cu legea are o mare priză la cetăţeni şi instituţii. Ne-am relaxat moral, şi am ajuns să considerăm că ea este singura care vine cu sancţiuni, care ne poate afecta direct. Şi, în mod eronat, credem că etica, morala nu are aşa ceva. Nu aţi auzit spunîndu-se „este legal, chiar dacă e posibil să fie imoral“?! Cu alte cuvinte, nu contează dacă este moral sau nu, de vreme ce este legal. Doar legea poate aplica o sancţiune celor aflaţi în situaţie de incompatibilitate sau conflict de interese. Relaxarea morală ne-a făcut să nu vedem că este o diferenţă între sancţiunea administrativă sau penală şi cea etică. Oamenii şi reprezentanţii instituţiilor publice cer „capul lui Moţoc“, dar nimeni nu s-a gîndit la formarea unei culturi a integrităţii în şcoli, în companii, în administraţia publică etc. Cu toţii vorbesc despre sancţiuni, monitorizare şi teste de integritate, prevenţia fiind o „chestie“ din revistele americane, iar atitudinea morală (capacitatea de a susţine cu argumente imoralitatea sau moralitatea unei acţiuni) – science-fiction.

Corupţia nu scade decît cu parul – şopteşte badea Ion la crîşmă la orele 7 dimineaţa. Probabil că aşa şi stau lucrurile. Alegem să nu dăm sau să luăm şpagă fiindcă ne temem de lege, că ne-am putea lua nişte ani de închisoare, nu pentru că avem un caracter bun, pentru că sîntem „oameni corecţi“. Nu discriminăm pentru că s-ar putea ca persoana în cauză să depună plîngere împotriva noastră, nu pentru că discriminarea, chiar şi discriminarea pozitivă, este incorectă din punct de vedere moral, că o recunoaştem ca atare. Ne purtăm corect faţă de colegele de birou nu pentru că sînt nişte doamne şi merită aprecierea noastră, ci pentru că dimineaţa fac o cafea bună sau au ochii albaştri; nu le hărţuim pentru că sînt „prietene“ pe Facebook cu soţia, nu pentru că hărţuirea e un lucru imoral.

Durerea cea mare e aceea că relaxarea morală reprezintă un comportament iraţional. El este dobîndit printr-un proces pe care adesea l-am auzit desemnat prin termenul de „îndobitocire“. Nu e un proces pe care cineva să-l ghideze, ca şi cum am fi subiecţii unui complot interplanetar. Nu, este efectul lipsei de educaţie şi al relativizării culturii morale. Se întîmplă ca acelaşi proces să fie prezent, în anumite doze, mai mici sau mai mari, şi prin alte ţări, mai „civilizate“. Cu cît educaţia va fi pusă la coada oricărei strategii naţionale, cu cît vom investi mai puţin în ea, cu atît relaxarea morală se va permanentiza. Cu valorile nu avem ce face momentan fiindcă ele nu pot fi recunoscute. Momentan, educaţia şi legea sînt singurele instrumente care pot diminua nivelul relaxării morale.

Pînă una-alta, să ne mai relaxăm puţin!

Cristian Ducu este director la Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics.

Foto: L. Muntean


0 comentarii 2056 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 471, 21-27 februarie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cum gîndesc politicienii, „Village, visages“, Festivalul Musica Barcensis

● Pînă pe 4 iulie, la Sala Acvariu a Muzeului Țăranului Român are loc expoziția de fotografie „Village, visages“ a Feliciei Simion. Veți găsi acolo atît macrocosmosul rural, alcătuit din 15 portrete ale sătenilor, cît și microcosmosul ilustrat printr o serie de instantanee decupate din dezordinea aparentă a gospodăriei țărănești. (Cristina Ștefan)

● Radu Paraschivescu ne mai livrează o mostră de haz-de-necazul românesc contemporan. De această dată e vorba de Cum gîndesc politicienii, volum ce poartă titlul – doar în aparenţă paradoxal – Cum? Gîndesc politicienii? De citit neapărat, precum un ghid al utilizatorului, înainte de a folosi ştampila, buletinul şi urna de votare. Cartea a apărut la Editura Humanitas. (Matei Martin)

citiţi

Aurea mediocritas, la Chişinău

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală.

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI