Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor. Un sistem de învăţămînt viabil presupune o permanentă alternanţă a procesului educaţional între şcoală şi casă. Abandonarea de către părinţi a ceea ce aş numi în context „şcoala de acasă“ este din ce în ce mai evidentă. Cauzele sînt multiple (job-uri solicitante, lipsa timpului liber), justificările pe măsură, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. 
 
Între şcoală şi „acasă“, în sensul evocat mai sus, trebuie să existe nu numai continuitate, dar şi o complementaritate firească. Lecturile obligatorii (am o reală adversitate faţă de această sintagmă consacrată, nu pot asocia ideea de lectură cu un imperativ) trebuie să devină, cu ajutorul „şcolii de acasă“, fermentul curiozităţii pentru lecturile de plăcere. Cu sprijinul esenţial al părinţilor, în numele continuităţii şi complementarităţii de care vorbeam mai sus. 
 
O întîmplare: am fost invitat să susţin o prelegere în faţa unor studenţi la o instituţie de învăţămînt superior (bine cotată, de altfel), prilej cu care, vorbind despre defăimare, am evocat persoana istoricului Nicolae Iorga cu celebra-i replică „Insulta este declaraţia înfrîngerii“. Am observat pe feţele lor o oarecare nedumerire. Iorga, am insistat, Nicolae Iorga. Nu ştiau nimic despre el (mi s-a răspuns, după îndelungi ezitări, c-ar fi vorba de un scriitor). Ca să înţeleg exact cît de adîncă e falia, am mai pus cîteva întrebări legate de lecturile din clasele primare. Nu citiseră mai nimic. Singurele lecturi fuseseră cele impuse de programa de bacalaureat, şi toate se limitau la rezumatele făcute pe diverse site-uri de profil şi bineînţeles uitate a doua zi după examen. 
 
Din această perspectivă, problema diminuării volumului de informaţii predate în şcoală, deşi necesară, mi se pare o falsă prioritate. Şi dacă acesta s-ar înjumătăţi, gradul de asimilare, dacă e să mă raportez la experienţa descrisă mai sus, ar fi, foarte probabil, acelaşi. Soluţia ar putea fi una de recuperare a raporturilor de colaborare dintre părinţi şi profesori, cantonate deocamdată în zona unor permanente nemulţumiri reciproce, de cele mai multe ori de natură administrativă. 
 
Viciul e dat şi de legislaţia în domeniu, una lipsită de coerenţă, cu „strategii“ a căror volatilitate (direct proporţională cu schimbările de putere) a făcut ca Legea învăţămîntului să fie modificată de nu mai puţin de 65 de ori între 1990 şi 2014.
 
Cu pauze bine cîntărite şi telegenic dubitative, o cohortă de miniştri, funcţionari publici şi specialişti s-au perindat prin faţa camerelor de luat vederi, asigurîndu-ne că de la ei încolo faţa lucrurilor se va schimba. Cum au făcut-o s-a văzut. Caracterul precar al unei legislaţii e dat mai degrabă de instabilitatea ei decît de insuficienţa reglementărilor. Din păcate, clasa noastră politică mimează găunos preocuparea pentru sistem. Interese de grup convenite prin cîrciumi au fost mai apoi, după festin, regurgitate ca principii salvatoare. 
 
Pedagogia românească pendulează dramatic între domnul Vucea şi domnul Trandafir (atunci cînd nu cade în ridicolul lui Chicoş Rostogan). Şi asta pentru că profesia de dascăl a încetat să mai aibă greutatea specifică impusă de finalitatea sistemului. Alături de nefericiţii dascăli adevăraţi rămaşi în învăţămînt şi a căror dăruire şi vocaţie mai dau speranţe, se insinuează o suma de nechemaţi, care sînt şi cei mai mediatizaţi. I-aş numi pe aceştia din urmă, citînd-ul pe Gheorghe Bibescu, „uneltitori ai profesiei“. 
 
Ca o pată de culoare: la 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu dă un „Ofis către Departamentul Dreptăţii“ din care citez: „Domnia noastră poruncim, ca nimeni pe viitor să nu fie primit a unelti profesia… dacă mai întîi nu se va dobîndi voe prin act iscălit ce se va da în urma cercetării moralităţii şi destoinicelor dovezi ce se vor aduce spre cunoştinţele cerute pentru ca mai apoi, să se dea slobozenie la dreptul de a unelti profesia“. 
 
Aş mai evoca şi sistemul de evaluare a cunoştinţelor în care o figură aparte fac aşa-numitele teste-grilă. O să mă refer doar la învăţămîntul juridic pe care îl cunosc (din cîte ştiu, mai toate instituţiile de învăţămînt superior juridic au adoptat acest sistem). Dacă grilele s-ar putea eventual justifica în domeniul ştiinţelor exacte, în ştiinţa dreptului ele sînt, din punctul meu de vedere, descalificante.
 
Raţionamentul juridic, logica acestuia, arhitectura argumentării, coerenţa, proprietatea de sens, bogăţia de limbaj, într-un cuvînt articularea „întregului“, toate sînt sacrificate în numele unei aparente (dar false) obiectivităţi. Bifările „competente“ în căsuţele grilei se substituie nepermis exigenţelor unei reale evaluări. Din păcate, de multe ori cunoaşterea temeinică este înlocuită de intuirea vagă a soluţiei probabile şi de bifarea ei în căsuţa salvatoare. 
 
Am urmărit îndeaproape, timp de patru ani, examenele fiicei mele la o facultate de drept din Marea Britanie. Eseuri laborioase, evaluări multiple, criterii adecvate profilului, riguroase şi incisive pînă la detaliu. Învăţămîntul românesc de profil are specialişti care ar putea schimba actuala stare de lucruri. Încă mai sper. 
 
Revenind la consideraţiile generale privind reforma învăţămîntului românesc, nu pot desigur să trec cu vederea şi recentele discuţii privitoare la orele de religie în programa şcolară. Ca orice dispută în spaţiul public de la noi, discuţiile sînt viciate de abordările extreme. O parte a celor implicaţi susţine (şi nu fără temei) că, dată fiind separarea Bisericii de stat, religia nu are ce caută în şcolile publice. Educaţia religioasă ar trebui să fie – în această opinie – exilată în incinta lăcaşelor de cult. Şi totuşi, problema nu poate fi expediată atît de simplu. Întîi pentru faptul că, după 45 de ani de dictatură comunistă, în care manifestările religioase au fost, dacă nu reprimate, cel puţin privite reprobator, românii simt nevoia unei recuperări. În al doilea rînd, dincolo de încărcătura teologică, educaţia religioasă are o componentă morală de care o conştiinţă în devenire nu se poate lipsi. În al treilea rînd, componenta culturală nu este nici ea de neglijat. 
 
Nefericirea face însă ca atît BOR, cît şi MEC, într-o bună tradiţie românească, să fie prinse pe picior greşit (cum altfel?) în punerea în operă a acestei recuperări morale de care vorbeam mai sus. Şi mă refer aici la manualele propuse ca suport didactic pentru orele de educaţie religioasă, manuale care păcătuiesc ele însele dacă e să ne raportăm la finalitatea procesului de învăţămînt. 
 
A încerca să zideşti convingeri fundate pe frică este viciul care le desfiinţează din punct de vedere pedagogic. Nu vreau să le pun la îndoială bunele intenţii, dar drumul propus către acestea e de nestrăbătut. Manualul în cauză trebuia să fi fost redactat de o mînă de specialişti (pedagogi, psihologi, teologi) care să-l toarne în forme mai apropiate de înţelegerea unor copii. Un manual în care dimensiunea etică şi culturală a credinţei să primeze. La care aş adăuga şi un capitol distinct de istorie a religiilor care să ilustreze diversitatea fenomenului religios şi în care respectul faţă de această diversitate să fie explicit evidenţiat. Componenta pedagogică însă este, din nefericire, sacrificată în favoarea celei dogmatice. Cu consecinţe imprevizibile. Profesorul de religie trebuie să fie întîi de toate pedagog şi mai apoi teolog. Să stîrnească şi să potenţeze curiozităţi, să descopere şi să canalizeze vocaţii. Într-o plastică exprimare, Saint-Exupéry spunea că nu păstrezi curăţenia unui oraş prin ordonanţe de Poliţie, ci sădind în sufletele oamenilor dragostea pentru pragul lustruit. Dintr-o asemenea perspectivă, lucrurile ar trebui să devină simple.
 
Cît priveşte participarea la orele de religie, pe fondul dezbaterilor zgomotoase din spaţiul public e greu să articulezi logic un discurs conciliant. Şi asta pentru că toate părţile implicate pretind că sînt în posesia adevărului. Doar că este ceea ce eu aş numi un adevăr emoţional, surd la argumentele celorlalţi. E ca şi cum ai încerca să zideşti cu cărămizi încinse. Cuvintele ard, iar edificiul capătă o simetrie străină de intenţia arhitectului. Devine eşafod pentru cei care-l contestă.
 
Pe de altă parte, mulţi dintre cei implicaţi în dispută nu au propriu-zis convingeri, cît sînt împotrivă. Contestatarii de profesie, indiferent de care parte a baricadei s-ar afla, nu contribuie cu nimic la rezolvarea problemei, cîtă vreme singura lor soluţie o constituie dizolvarea ei. Nu poţi închega un dialog atunci cînd singurul argument vînturat cu îndemînare este anihilarea celuilalt. 
 
Aflat pe rug, Girolamo Savonarola i-a răspuns episcopului care declara ritualic că îl desparte de Biserica militantă şi triumfătoare: militantă – da, triumfătoare – nu, ar fi rostit Savonarola, convins de propriul adevăr.  
 
Doru Costea este avocat.