| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
14 pentru o anchetă
1. Care credeți că este răul cel mai mare (din țară sau din lume)?
2. Ce rău vi s-a făcut personal, pe care nu-l puteți să-l uitați?
Gabriela ADAMEȘTEANU
1. Răul cel mai mare din România, trecută și prezentă – primitivismul violent. Din lume – egoismul violent.
2. Răul personal – încrederea trădată.
Iulian COMANESCU
1. Cînd a ajuns prima oară în America, în 1966, Ringo Starr a fost întrebat: „Ce vă îngrijorează mai tare? Bomba cu neutroni sau mătreața?“. A răspuns: „Bomba cu neutroni. Cu mătreața ne-am obișnuit“. Cam așa e și cu răul în lume, eu nu m-am întîlnit cu bomba cu neutroni. Am prieteni de orientare pronunțat ortodoxă care vorbesc despre un rău mare, existent în lume și care ne suflă-n ceafă, și o stare de urgență legată de mîntuire.
Eu nu sînt în nici un caz teolog și nici specialist în etică, dar mi se pare că în jurul nostru e plin de „mătreață“, de rele mici, cam pe potriva omului. E vorba de tot felul de situații și întîmplări aparent fără relevanță, dar de care, mai important, te poți contamina, fiindcă vin cu dedicație și cu niște alegeri posibile. Am cunoscut, ca ziarist și mic întreprinzător, tot felul de inamici publici numărul unu, personaje controversate și așa mai departe, și de fiecare dată am plecat cu impresia că și ei sînt oameni, că puterile lor demonice sînt destul de limitate. Însă senzația mea a fost uneori că am fost supus la un mic test din care puteam ieși cu coada-ntre picioare. De’, liberul arbitru... La urma urmei, și nazismul a fost o acumulare de mătreață, o sumă de cedări mici, individuale, care a dus la zăpăceală națională și o tară istorică pe care nu o mai putem șterge. La fel cum mămăliga poate face explozie, mătreața are neutroni în ea și ne putem trezi c-o fisiune. Și comunismul, pe vremea lui Ceaușescu, era tot un fel de mătreață. N-a fost numai vina lui, ci și a noastră.
2. Am uitat.
Andreea ESCA
1. Cel mai mare rău sînt banii! De aici pleacă toate „relele“ lumii.
2. Răutăți mi s-au făcut, desigur, dar eu uit tot, ca să pot merge înainte și ca să mai am cu cine sta de vorbă.
Aurora LIICEANU
1. Este greu să folosești un singur cuvînt pentru a identifica răul românesc cel mai mare. Inițial m-am gîndit la „nepăsare“ sau „indiferență“. Cred însă că nepăsarea este rudă apropiată cu altele ca indolența, lipsa de onoare, toleranța – cea dincoace de bine și rău, suspendată și fără a face pereche cu intoleranța, deci acea toleranță care este generată de ne-educație –, lipsa de responsabilitate la nivel individual și la cel de grup (inclusiv și mai ales clasa politică). Pe acest teren, impostura domnește în liniște.
Poate ar trebui ca după ce copiii învață să citească să fie obligați să parcurgă, într-o formă accesibilă, Tratatul despre lucrul bine făcut al lui Tadeusz Kotarbinski.
Sîntem într-o țară în care ne manifestăm fără reflexele pe care alte societăți le au. În 1992, am făcut un sondaj printre studenți – aproximativ 150 de studenți – cerîndu-le să enumere trei atribute negative (noi, psihologii, nu folosim cuvîntul „defect“) pe care le au românii. Ele au fost: hoția, lenea și lipsa de civilizație. După atîta vreme de la acest sondaj, pe acestea le văd zilnic, defilînd la emisiunile de știri, la talk-show-uri, pe stradă, în discuțiile cu amicii etc.
Cel mai mare rău îmi pare deci lipsa disciplinei sociale. Sînt chiar sceptică. Și asta pare să aibă drept cauză lipsa de autoritate a părinților, școlii, clasei politice, instituțiilor. Sîntem instalați într-o stare în care reflexele civismului nu există și de aici tot răul. Vocabularul are noi cuvinte și sintagme ca „tunuri“, „țepe“, „vip-uri de carton“ etc.
Sîntem un popor de neamuri proaste dacă ne uităm la ce se mediatizează și mai ales la entertainment-ul românesc. Tabloidizarea există peste tot, dar nu este invadantă. Proporția contează.
Libertatea de după 1990 a scos gunoaiele la suprafață și ele circulă liniștit, la vedere, ostentativ, astfel că remarca lui Gregor von Rezzori spusă mai demult – sîntem o țară „suprarealistă“ – rămîne valabilă. De altfel, expresia populară „ca la noi la nimeni“ există. Și nu este oare suprarealist ca un individ agramat, incult, primar – este și primar, ca funcție – s-o recomande și s-o susțină pe cea propusă ministru al Educației? Și cum a acceptat ea? A doua întrebare mi se pare mai năucitoare.
Poate că lipsa de onoare să fie și ea rudă cu nepăsarea. Nu există voință la nici un nivel de a promova onorabilitatea. Aș dori ca politicienii noștri să ceară un sondaj național – un asociativ verbal, cum spun psihologii – prin care să ceară cetățenilor să spună ce cuvinte le vin în cap cînd li se spune cuvîntul „România“. Apoi să le ia pe primele trei – cele mai frecvente – și să-și facă programul sau strategia politică, deci agenda.
2. Raportul de putere între două părți poate trezi răutatea. Dacă simți puterea pe care o ai, poți face rău pentru a trăi puterea, poți să fii rău cu cel de sub tine, îl poți umili. De fapt, complexul de superioritate se naște la unii din conștiința inferiorității. Știi că nu meriți puterea, poziția pe care o ai, și atunci o exersezi agresiv. Cîndva, puțin înainte de 1980, am primit o invitație pentru a participa la un seminar la Salzburg. Mi se cerea să mă întîlnesc în holul hotelului Athénée Palace cu un reprezentant al organizatorilor. N-aveam voie să mă văd cu străinii și m-am dus la Ministerul Educației – de care ținea institutul meu la acea vreme, să cer aprobare. M-a primit persoana cea „mai tare“, mai de sus, de la serviciul personal. Stătea la un birou somptuos, pe un fotoliu confortabil, mare, iar în fața biroului erau două scaune modeste. Distanța de putere era copleșitoare. Puterea era teritorializată. Mi s-au cerut informații despre situația mea. Cînd i-am spus, fiind întrebată, că sînt divorțată, a făcut un gest clar exprimînd dezacordul. M-am sculat de pe scaun să plec. Eram în picioare. El m-a scanat și mi-a spus: „Puteai să te remăriți c-arăți bine“. Pe biroul lui era o călimară de sticlă groasă. M-am gîndit s-o iau și să i-o dau în cap. M-am controlat și m-am abținut. Putea să mă facă nebună și să-mi ia copilul din custodie. Avea o privire rea și plină de satisfacție. Am plecat. Nu uit această scenă. Să cred că puterea scoate din omul rău posibilitatea de a fi rău, că puterea este o oportunitate pentru răi, hoți, leneși? Acum acest personaj este puterea unei facultăți private. De ce n-o uit? Pentru că nu i-am cerut o favoare, ci un drept al meu motivat de argumente profesionale, sau pentru că m-a determinat să fiu lașă. Iar astăzi mulți dintre cei puternici, indiferent de poziția lor, consideră o favoare ceea este normal să facă.
Anca MANOLESCU
1. Faptul că, în lume (și chiar în România), ideologiile totalitare, atee sau religioase, nu și-au epuizat capacitatea de atracție. Pretenția de a construi un paradis social, cu prețul, socotit neglijabil, al libertății și al responsabilității persoanei.
2. După mine, întrebarea asta e „rău“ pusă. Îți dă implicit rolul de judecător al celorlalți, pentru care ai de stabilit un maximum de comportament malign. Or, nu pot alcătui cu oarecare acuratețe nici măcar lista relelor pe care eu le-am făcut altora. Ce să mă mai ocup de purtarea celorlalți, cînd pe a mea nu sînt în stare s-o limpezesc? Cred că rău e, mai ales, să nu scoți profitul interior din împrejurările, de toate nuanțele, prin care treci.
Anamaria MARINCA
1. Nu știu dacă are un singur nume. Puterea. Violența. Orice tip de ideologie. Minciuna. Lipsa imaginației. Obișnuința.
2. Nu mi s-a făcut personal nici o răutate pe care să n-o pot ierta. Iar cele pe care nu le-am uitat deja sînt prea mărunte pentru a fi enumerate aici. Am fost mințită, mi-au fost înșelate așteptări și speranțe, ca oricărui om. La rîndul meu, sînt convinsă că am rănit și că am greșit în nenumărate rînduri.
Dan C. MIHĂILESCU
1,2. Ca bun cioranian, cum să nu văd răul absolut al lumii în chiar faptul că (ea) există? Mă cenzurez însă, și-l numesc în războiul (pe cît de criminal, pe atîta de sinucigaș) cu natura. Frenezia distrugerii și iluzia că forța umană se poate împotrivi stihiilor fără timp și loc. Cît despre răul românesc, metehnele noastre (genetice sau dobîndite) au fost etalate, prefirate, blestemate și exorcizate de-atîtea ori și-n atîtea contexte de cîteva secole încoace, de la Cantemir la Cioran, de la Drăghicescu și Motru la Patapievici, încît fie și simpla lor enumerare creează nu numai resemnare, ci și lehamite. Ce ierarhie a mizeriilor să stabilești cotrobăind printre zdrențele plezirismului inconștient, ale sictirului versatil, țiganizării jubilative și nimicniciei iresponsabile, printre cultul improvizației în dauna temeiniciei, furatul propriei căciuli, lenea, cîrpeala, dezbinarea, nemernicia, rușinea (disprețul și chiar ura) de sine, duplicitatea tranzacțional-acomodantă, nepăsarea (auto)risipitoare, mimetismul servil, țopăitul grandoman al complexelor ș.a.m.d.?!?
Dacă-i totuși de pus un vîrf pe mormanul de gunoaie și duhori, atunci optez pentru nenorocita relație sado-masochistă cu istoria și împielițările ei politice. Frenezia dansului pe ruine. Ticul maniac de-a proclama cu neghioabă mîndrie „ca la noi la nimenea“ și eterna blazare a lui „n-a fost să fie“. Hipnoza distrucției și ura cumplită pe tot ce se încheagă. Diabetul național. Sau, cu teribila formulă a lui Andrei Pleșu, „euforia dezastrului“.
În fine, ce să mai caut eu într-un atare peisaj, cu micile mele mari înfrîngeri? Dar, mă rog, dacă e să nu uit vreun rău care mi s-a făcut în viață, apoi, hotărît, acesta nu poate fi altul decît suita de hărțuieli „academice“, drăcesc regizate, care m-au făcut să-mi dau demisia în 2003 de la Institutul „G. Călinescu“, după 23 de ani de dulci cazne profesionale. Am rămas, poate, fără „blazon“, dar am dobîndit gustul libertății.
George ONOFREI
1. Sigur, răul cel mai mare este acela care ți se face individual, cam complicat să stabilești ce e mai negru pentru un popor obișnuit cu cenușiul. Altfel, cum românii se plîng cam din orice, am putea face o listă infinită de răi și rele – de la nikitele de pe ecran la bătaia de joc reprezentată de drumurile din bătătura carpato-danubiano-pontică. Dar orice e rău pentru altul e automat bine pentru celălalt – cale de îmbogățire, cîștig de notorietate, suspendare a pedepsei pentru o faptă penală... Dacă tot așa ne-am ales să construim capitalismul românesc, adică în dezordine, automat beneficiem de toate relele sistemului și, uneori, de permisivitatea acestuia.
2. E o răutate anume care mi se face ca abonat al unei celebre firme de telefonie de aceeași culoare cu fosta alianță D.A. Și pe care, automat, nu am cum să o uit în condițiile în care mă încăpățînez să cred că, dacă voi continua să le dau o căruță de bani pentru servicii proaste, la un moment dat binele făcut lor se va întoarce în bine făcut mie. E incredibil cum ți se garantează Internet de mare viteză în marile orașe, dar ei, de fapt, nu acoperă nici măcar toate cartierele dintr-un oraș modest ca întindere, cum e Iașiul. Despre deconectări aberante și un proces pe care poate îl voi deschide cîndva, în alt episod. Asta dacă nu cumva în curînd mi-o fi prea bine. Sau devin și eu vreun rău!
H.-R. PATAPIEVICI
1. Cel mai mare rău românesc constă în incapacitatea noastră de a interioriza faptul că beneficiile cooperării (inclusiv în situații concurențiale ori adverse) sînt pe termen mediu și lung infinit mai mari decît beneficiile obținute pe termen scurt prin confruntare și adversitate sans merci. Cel mai mare rău planetar este scăderea influenței valorilor universale ale civilizației occidentale, în condițiile în care anumite non-valori ale ei – cum este ideologia socialismului (cu avatarurile ei postmoderne) – se răspîndesc tot mai mult, cu o contagiune de molimă. Acest rău este o consecință a lipsei de autocritică a stîngii pentru crimele ei (peste o sută de milioane de morți în mai puțin de 70 de ani), simultan cu o slăbire îngrijorătoare a forței de persuasiune a ideilor liberale. Răul de care sînt îngrijorat are legătură cu politica, deoarece este destinul lumii moderne ca prin politică ori să trăiască, ori să se lase măcelărită.
2. Denigrarea aberantă a tatălui meu mort de 24 de ani, făcută cu diabolică obstinație de oameni bolnavi de ură, după logica „să-i dezonorăm tatăl, ca să geamă de durere fiul“.
Răzvan PENESCU
1. Cel mai mare rău în România e că șoferii de taxi nu poartă costum. În Varșovia, timp de o lună, nu am văzut nici unul care să nu fie îmbrăcat cel puțin la fel de elegant ca mine. Costum impecabil, dar și voce plăcută, muzica în surdină – uneori clasică, alteori un pop-rock liniștit –, mașina îngrijită, aer condiționat pus pe o temperatură mereu adecvată, tapițeria mașinii fără iz de țigară. Calm în trafic, deși dorința de a te duce repede e evidentă, dar și explicații despre ce e de văzut în oraș într-o engleză rezonabilă (cînd observa că ești turist). Plus faptul că niciodată nu te invită pe scaunul din față, ci mereu te așază pe bancheta din spate, un semn de respect implicit. Micile detalii ne alcătuiesc viața. Uităm asta prea des, așa cum uităm să căutăm soluții simple la probleme mici și să desfacem problemele mari în probleme mici.
2. Prefer să iert și să uit tot ce nu pot schimba.
Iulia POPOVICI
1. Dacă e să răspund sincer, Răul cel mai mare e să crezi că există un astfel de Rău. Răul (cu majusculă) e țesut din mici rele (sau răuri? răutăți, poate), din răul făcut de fiecare dintre noi, de regulă benevol. Existența Răului celui mare ne scutește de apelul la minunatul buton de avarie numit liber arbitru: egoismul e al societății, călcatul în picioare – impus de profesie și tot așa. Răul universal e o scuză, un pretext pentru propriul abandon al binelui (sau al Binelui). Că legea morală nu e în noi, nu e vina cerului înstelat de deasupra.
2. Dacă iese patetic, asta e: nimeni nu-ți poate face atîta rău cît îți faci tu însuți. Orice „ți-ar face“ altcineva, asta nu te poate afecta decît dacă tu însuți o permiți. Ca să fii dezamăgit, trebuie să te fi amăgit întîi. Ca să te doară, trebuie să fi fost întîi vulnerabil. Atunci cînd am simțit asupră-mi o răutate a fost din cauză că n-am dozat bine investiția emoțională, m-am supraestimat pe mine și pe alții, am fost prea repezită sau prea orgolioasă. De prea multe ori, percepem ca răutăți gesturi de o micime infinitezimală. La scară globală, oare chiar contează că cineva mi-a pus strîmbe să fac un lucru la care țineam? Sau la scara ființei mele, că o noapte promisă mie și-a petrecut-o cu altcineva?
Ana Maria SANDU
1. Nu știu care e răul cel mai mare din lume. Poate moartea, deși nu ne-a promis nimeni nemurirea. Poate războiul, suferința, boala. Veștile triste despre oamenii dragi. Ne gîndim la ei ca și cînd lucrurile ar curge pe o pantă lină. Și ei ar culege flori într-o zi nesfîrșită de toamnă, așa cum i-am văzut ultima dată. Numai că imaginile idilice sînt mereu aruncate în aer de o suferință irațională. Despre care nu ne găsim cuvintele să vorbim. Am stat vreo săptămînă jumătate în față cu numărul de telefon al unei amice și n-am putut să apăs pe butonul „apelați“. Ce să-i zic, că-mi imaginez cum e să-ți pierzi un sîn, cum e să faci chimioterapie? Că înțeleg? Cuvintele se termină uneori… Și poate e mai bine așa. Mai sincer. Despre noi, Leo, ar trebui să zic că sîntem bine. Întîmplător sîntem vecini și locuim într-un loc mișto, într-un bloc cochet, pe o străduță din centrul Bucureștiului. N-ar fi cazul să ne lamentăm, să ne enervăm la fiecare pas. Dar, de la o zi la alta, ne pierdem liniștea, și asta e de-a dreptul dezastruos. Un mitocan străin, cum am crezut că pot fi doar românii, a venit și ne-a asediat. Am trăit în casă cu un șantier care ne-a invadat spațiul vital un an și jumătate. Și n-am putut să facem nimic.
Am știut că e o cauză pierdută, că proprietarul vilei de lîngă imobilul nostru a uns tot ce a trebuit în materie de autorități și că tot ce ne-a mai rămas e să ne minunăm că a stricat o casă de patrimoniu, că și-a trîntit o terasă imensă ca să vadă nu munți sau mare, ci strada Eremia Grigorescu și vecinii din blocul de vizavi care se duc, de cîteva ori pe zi, la baie. Acum montează un lift pentru cele două etaje și o cascadă fosforescentă pornește în fiecare zi la lăsarea serii… Neputința, asta ne vlăguiește în România. Senzația tîmpită că nu contezi e cruntă. Te face să-ți pierzi speranța. Și cred că ăsta e un rău pervers. Cu efecte secundare și necunoscute pe termen lung.
2. Dacă e să-mi aduc aminte de o suferință în stare pură, mă întorc la copilărie. Nicicînd răutatea nu mi s-a părut mai autentică, mai fără mănuși ca atunci. O vorbă se agăța de mine ca un lanț și ironia nu se inventase încă. Dar despre asta am scris deja o carte, Din amintirile unui Chelbasan.
Cu timpul, veninul a trecut printr-o grămadă de filtre, s-a rafinat într-atît încît cine mai poate să spună cînd a fost vorba despre o neînțelegere sau despre o răutate cît casa? În cele din urmă, îmi vine să zic că cele mai mari răutăți mi le-am spus eu însămi. M-am pedepsit pentru atîtea lucruri, încît nu mă mir că fierea mi-a cedat și a început să protesteze.
Corina ȘUTEU
1. Am să-l citez pe Michel Piccoli care a răspuns odată într-un interviu la această întrebare spunînd: cel mai mare rău din lume în momentul acesta este „cette mensonge bienveillante“ în care ne scăldăm. Îi dau dreptate. Deși cred că în ultima vreme nici nu mai este vorba despre o minciună binevoitoare, ci despre minciună pur-și-simplu și despre faptul că ne-am obișnuit să acceptăm că trăim și respirăm în interiorul unui climat de compromis moral din ce în ce mai mare. M-a frapat asta întotdeauna în lumea civilizată: extraordinara toleranță pe care o are față de minciună, mai ales față de cea a cărei justificare este conservarea cu orice preț a statu quo-ului, a stabilității. Exemple: în anii 2000, în Franța, s-a dezvăluit cum, în anul Cernobîlului, oameni de știință francezi cu autoritate și legitimitate au susținut public versiunea guvernului prin care norul radioactiv a ocolit Franța, deci laptele și legumele pot fi consumate fără grijă. Dezvăluirea s-a datorat tenacității unei asociații de bolnavi de cancer tiroidian după Cernobîl. Alt bun exemplu: acum, în SUA, toate documentele despre actele legislative promovate de administrația Bush în secret, ca să legitimeze tortura aplicată prizonierilor de la Guantanamo și din alte închisori secrete, nu conduc la nici un fel de măsuri din partea noii administrații și o parte importantă dintre fapte sînt încă ascunse publicului. Deci, răul cel mai mare mi se pare această minciună, prezentată drept singura garanție a stabilității noastre a tuturor, ea ascunzînd de fapt doar deziderate de putere și ambiții de control.
2. Sînt cîteva exemple pe care le-aș da, dar mi s-ar părea indecent să mă expun povestindu-le. Eu nu am o natură revanșardă și, cu toate că mă ating enorm lucrurile rele pe care cineva mi le face (poate chiar prea mult), uit, iert, relativizez de fiecare dată asta, fiindcă mă intoxică și nu vreau. Sînt oameni care se hrănesc din răzbunări, gînduri îndreptate către cei care le-au făcut rău... etc. Nu fac parte din acea categorie și nu o consider neapărat o calitate. Cred că o doză de ură față de cei care ți-au făcut cu adevărat rău e sănătoasă. Din păcate, eu sînt total handicapată la acest capitol. M-am gîndit deseori la asta. În fine, cred că „răul“ care mi s-a făcut a avut beneficiul de a mă învață diverse lecții despre viață și de a mă motiva să merg înainte.
Și asta maturizează, ceea ce este, la capătul zilei, un lucru bun.
Cătălin TOLONTAN
1. Răul cel mai mare e faptul că nu vedem limita Răului. Există o întreagă literatură patristică pe această temă, meditațiile despre limita Răului care au însoțit viața Papei Ioan Paul al II-lea sînt tulburătoare, așa că nu mă voi apuca eu, un om neantrenat cultural cumsecade, să vorbesc prea mult despre asta. Spun doar că aparența faptului că răul este nesfîrșit în timp și spațiu, că este omogen distribuit, precum și capacitatea lui de a ni se prezenta drept ubicuu, asta cred că ne îngrozește pe fiecare în viață. Cît despre declinările concrete ale Răului în România, cel mai mult mă afectează senzația că nu ne interesează ce va urma după noi. Sînt sedus de fraza unui gînditor indian: „Pămîntul nu este moștenit de la părinții noștri, ci împrumutat de la copiii noștri“. Ne purtăm de parcă lumea se sfîrșește cu noi și rezultatul e că, deși ne prezentăm drept generația baby-boom a României, riscăm să lăsăm copiilor o țară chiar mai rea, în unele privințe, decît cea pe care am găsit-o.
2. Sînt un norocos. Am avut destule eșecuri în viață, destule reveniri și înfruntări cu situațiile și cu mine, nu neapărat cu oamenii, încît să nu mai fie loc de răutăți personale care să mă afecteze. Răul cel mai mare ar fi fost să merg mereu în sus. L-am evitat.
toate câmpurile sunt obligatorii
Acest articol are 5 comentarii.
1. continuati
adăugat de Iclenzan Claudiu la data de 25 septembrie 2009 21:15:14
Excelent!Te poti regasi sau iti poti regasi gandurile in ceea ce au spus fiecare din cei 14.Felicitari Dilema Veche continuati pentru ca de astfel de oameni de calitate e nevoie pt a se schimba ceva la noi...
2. sa nu va plictisiti niciodata!
adăugat de RAG la data de 26 septembrie 2009 16:22:49
Merci Dilematicilor! sper sa durati si sa nu va plicitisiti niciodata de efortul salutar care il faceti in fiecare saptamana! cred ca o mare proportie a cititorilor sunteti o vesta de salvare jurnalistica! oricum nu am timp sa citesc tot dar de fiecare data comentariile sunt cu adevarat la suflet! MULTUMESC! sa fie Bienele cu Voi, Raul nu exista, ci doar neputinta si greseala noastra.
3. dlui als
adăugat de ninat la data de 28 septembrie 2009 13:45:57
Cu exceptia Iuliei Popovici&Iulian Comanescu, cred ca toti ceilalti au ratat raspunsurile la intrebarile-fitil ale rautaciosului cinefil als. So, recunosc, ma regasesc in raspunsurile celor doi, Iulia&IUlian, asta se cheama c/am identificat cele mai misto raspunsuri, dar ma abtin a comite RAUTATEA de a identifica si raspunsurile cele mai penibile. No, ma aplauda cineva?
Daca als se uita peste rautatile pe care le scriem noi p/acilea, vreau sa/i spun ca se afla intr/o eroare de ... impresie. Ma refer la impresia formulata in Argument : "Impresia este ca totul se intimpla de parca am juca intr/un scenariu de film hollywoodian ..."
Eu cred ca rar se intimpla ca un scenariu hollywoodian sa decupeze adevaratele "conflicte" din viata noastra cea de toate zilele.Imi amintesc de un text din Alia despre filmul Balenele din august; als isi exprima regretul ca nu este genul de film dupa care sa se omoare americanii, si asta pt ca povestea lui nu e construita pe nici o crima, singura crima in care sint implicate Miss Gish&Miss Bette Davis fiind batrinetea. Mai sint o gramada de astfel de "crime" cu autori necunoscuti si in care e greu sa desparti binele de rau si criminalul de victime, dar rar, f rar se intimpla ca scenariile de film sa/si piarda timpul cu adevaratele fetze ale raului din viata noastra.
4. Holocaustul
adăugat de NSDAP la data de 30 septembrie 2009 10:48:14
Intr-adevar... Sase milioane de martiri evrei ucisi de bestiile fasciste sunt cel mai mare rau la care ma gandesc. Apoi imediat vine islamonazistul Ahmadinjead...
5. Raul cel mai mare !!!
adăugat de Serban la data de 30 septembrie 2009 10:31:19
Raul cel mai mare si pe care observ faptul ca cei de mai sus au uitat sau poate chiar deliberat nu l-au specificat este suma de 6 milioane de evrei omorati in HOLOCAUST !! Sa nu uitati niciodata asa ceva !!!! ... Acum gata haideti sa facem niste penitente !!!
|
|
|
|
