| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Ioana BOT
Manuscrisele eminesciene – între fantasmă culturală și obiect de studiu –
Rămase într-o ladă la Titu Maiorescu, dăruite Academiei, descifrate cu elan și comentate artistic (exegeza lui G. Călinescu) sau – dimpotrivă – restituite cu minuție și studiate aidoma (exegeza lui Perpessicius), manuscrisele eminesciene au avut parte de destinul ambiguu, la noi, al monumentelor naționale.
Edițiile filologice, restitutive, critice etc. se construiesc în genere cu mari dificultăți: editorii sînt specialiști a căror formare durează ani de zile (și care, apoi, trebuie să se familiarizeze cu un obiect de studiu ce are reguli proprii, limite de lizibilitate sau de inteligibilitate), e nevoie de fonduri și de susținere instituțională. Calmul duratei lungi, necesară construcțiilor durabile, nu a caracterizat ultimii 90 de ani ai vieții culturale românești, dimpotrivă. Totuși, în pofida vremilor grele și a metehnelor românești, pentru opera eminesciană avem o ediție critică, de acum – completă, respectînd criterii coerente de restituire, cea începută de Perpessicius și construită apoi sub auspiciile Academiei Române. Alături de alte, parțiale, tentative meritorii de restituire științifică a manuscriselor (întreprinse de Vatamaniuc, Murărașu etc.). Ceea ce e mai mult decît au alți autori canonici ai literaturii noastre, din păcate (ediții critice neterminate, neprofesioniste, incoerente în principiile de realizare încarcă rafturile bibliotecilor, descurajînd tentativele cercetătorului de a se apleca pe texte...). Adesea, „marile realizări editoriale“ sînt forme fără fond, care imită (spre pildă) formatul „Pleiadelor“ franțuzești (celebre pe plan mondial), fără a avea însă cel mai mic aparat filologic, ca să nu mai vorbim despre aparatul critic profesionist ce li s-ar cere (recenta ediție completă a poeziilor lui Șt. Aug. Doinaș e un atare exemplu).
Între atîtea incompletitudini și inconstanțe, putem afirma cu justificată mîndrie că opera manuscrisă a poetului național are parte de o ediție critică, de o „lecțiune unică“, pe care cercetătorii să se bazeze – adică, de o normalitate științifică a secolului al XX-lea, în vreme ce pentru alte opere lucrul rămîne doar o aspirație. Oricîte observații și critici ar avea specialiștii la adresa „ediției Perpessicius“ (și ele sînt remarcabil de puține, față de dimensiunile materialului restituit, de durata procesului de editare – pe majoritatea le-a sintetizat însuși Petru Creția, unul dintre prestigioșii coordonatori ai proiectului editorial, în vederea unei reeditări viitoare), ea este de acum „Referința“, pentru textul eminescian, conform practicilor generale ale filologiei. Nici un exeget nu se întoarce, de fiecare dată, la manuscrisul autorului studiat, pentru a-l descifra din nou, dacă are la îndemînă o ediție critică de încredere. S-ar putea spune că lucrurile sînt, în orizontul „filologiei eminescologice“, limpezi.
Însă, în vreme ce restituirea filologică se construia în pași dificili, orizontul cultural și mediatic românesc a creat, în jurul manuscriselor lui Eminescu, aurele unor legende stratificate, avînd drept efect monumentalizarea acestora (observația lui N. Manolescu, deși a scandalizat pe mulți corifei de la statuia poetului național, e – științific vorbind – cît se poate de corectă; ea nu atacă valoarea manuscriselor, ci arată riscurile exacerbării unei asemenea atitudini neprofesioniste). Obiect de cult, manuscrisele au fost aruncate într-o horă de fantasme, legate de identitatea noastră națională. „Momentul Noica“ a avut, în context, un rol decisiv – mai ales prin lecturile ulterioare, alterante („fantasmatice“), care s-au dat pledoariei filozofului de a salva de la distrugere și de a edita anastatic caietele eminesciene manuscrise. În contextul politic al anilor ’80 românești, acțiunea lui Noica avea o dimensiune evident eroică.
Dar cine să își mai dea seama că între a pleda pentru conservarea unor documente de mare valoare (caietele în sine), prin reproducerea lor cu mijloace moderne, astfel ca studierea lor să nu distrugă originalul, deziderate firești într-un mediu academic, și aureolarea manuscriselor cu puterea... de a trezi românitatea din lîncezeala-i istorică e o diferență nu doar de limbaj, ci și de mize și strategii ale politicii culturale? Intelectualul român, cînd e vorba de Eminescu, simte enorm, retorizează monstruos și se înconjoară mai lesne cu norii de tămîie ai adorației, decît cu liniștea de bibliotecă a studiului aplicat. Așa cum notează Eugen Simion însuși, în Cuvîntul înainte al ediției anastatice a manuscriselor, argumentele lui Noica „în favoarea facsimilării sînt multe, solide, și însoțite întotdeauna de un număr de fantasme culturale“.
Pe care alții le-au preluat și le-au politizat, în buna tradiție local-mioritică a transformării poetului național într-un cal troian pentru idei și mize ale altora, nu ale lui, nici ale operei sale (v. intervențiile parlamentarului Adrian Păunescu pe tema aceasta, sau presa peremistă și legionaroidă recentă). Fantasmele au fost încurajate nu doar de nespecialiști (fapt oarecum de înțeles, deși ei se bucură de vizibilitate și de autoritate mare la public), ci și de criticii literari, care au salutat, în anii din urmă, ediția anastatică a Academiei Române (coordonator al proiectului Eugen Simion, redactor coordonator Dan Horia Mazilu, redactor Gabriela Dumitrescu, viziune grafică Mircia Dumitrescu, tehnoredactare, prelucrare imagini: Orban Anna Maria, Silvia Mihaela Rusu, Ovidiu Vitan, Delia Tancău), în termeni mesianici: „Cunoașterea manuscriselor eminesciene are, în istoria culturii noastre, puterea salvatoare a unui odgon sigur“ (Ion Simuț, în România literară, nr. 21/2005), „Reconstitui, înfiorat de emoție, ceva din spectacolul gîndirii eminesciene“ (Alex. Ștefănescu, în România literară, nr. 3/2009). Discretă, sună în corul de encomiasme o notă interesantă, despre democratizarea accesului la manuscrise. Mass-media nota, entuziastă, că ele se vor putea afla astfel în casa oricărui român, „fiecare din noi va putea, într-un fel, să aibă în casă legendara ladă cu manuscrise“ (Alex. Ștefănescu), ele sînt de acum „puse la îndemîna tuturor“ (Ion Simuț) etc. etc. Cu riscul de a fi acuzată de elitism, mă întreb dacă 1. accesibilitatea de masă a manuscriselor astfel reproduse e miza cea mai importantă a unei atari reeditări? și 2. care e realitatea dindărătul discursului festiv, mitizant și monumentalizant?
În așteptarea unei dezbateri substanțiale – a specialiștilor – despre ce trebuie făcut în continuare pentru a studia manuscrisele eminesciene, conform practicilor criticii genetice contemporane, răspunsurile mele rămîn sceptice. Incontestabil, reproducerea anastatică facilitează pentru totdeauna accesul la informația obiectiv existentă în tezaurul eminescian din Biblioteca Academiei Române, protejînd originalul. Această măsură este costisitoare, presupune un volum mare de muncă, specialiști și devoțiune filologică, toate – admirabile și admirabil puse în act de proiectul Academiei Române. Ediția reproduce cu fidelitate caietele manuscrise, mărindu-le paginile la format A4 și unificînd culoarea de fond a hîrtiei. Dar, vrînd să fie mai mult decît atît, și neștiind exact ce vrea să fie, proiectul coordonat de Eugen Simion se încurcă în propriile-i bune intenții. Rezultatul este o struțocămilă filologică: o ediție celebrată de toți bunii români ai instituțiilor statului nostru, finanțată din bani publici (costurile finale vor depăși, se pare, 2,41 mil. $) și tipărită în 750 de exemplare (cam puține pentru casele tuturor românilor!) per volum (vor fi 23 în total, însoțite fiecare de un CD cu fotografiile manuscriselor). Prețul de pornire al unui volum a fost de 200 de lei noi. Deocamdată, la patru ani de la începerea seriei, librăriile nu le vînd, iar multe biblioteci nu au achiziționat serii complete.
Pentru un iubitor de Eminescu, volumele restituie, fără îndoială, spectacolul „freamătului germinativ“ al manuscrisului, amestecul năucitor de lucruri importante, smîngăleli și notații cotidiene, energiile scripturale... Totul. Dar, acolo unde filologul poate vedea trasee inteligibile, proiecte artistice și intelectuale, nespecialistul nu vede de fapt nimic, decît grafia (cînd limpede, cînd ilizibilă) lui Eminescu. Editorii o descifraseră deja, tipărind ediții critice; mai mult, ei au datat textele, au restituit o cronologie a însemnărilor haotice, au clasificat și au reconstituit atelierele unor creații finalizate, au despărțit avantextele unor capodopere de „moloz“ etc. Munca de cartografiere a haosului unor manuscrise de autor, de restituire tipărită, datare și atribuire, pe baza cărora se pot, apoi, scrie studii despre cum scria Eminescu, este apanajul filologiei ca domeniu și al criticii genetice, ca tip de demers specializat. Incontestabil, din nou, ea trebuie aplicată manuscriselor eminesciene, ca și altor autori din patrimoniul național, de către specialiști. Și, aș adăuga, „elitistă“, deoarece pentru un nespecialist – oricît de fierbinte ar fi admirația sa față de Eminescu – ea reprezintă o „țară străină“.
Paradoxal, ediția în discuție nu e doar un progres al tehnicii reproductive, ci și un regres față de editările filologice anterioare. Pentru că ea ne pune dinaintea stadiului inițial al obiectului cercetării. Deschidem cartea și...ce vedem acolo? Știm noi, oare, ce citim? Ce, cînd și cum a lăsat acolo „poeticul scris“? Recunoaștem fragmente (mai mari sau mai mici, după competențe), dar nu altceva. Nimic, alături de reproducerea exactă a paginilor, nu ne trimite la „ediția Perpessicius“ (care descifrează și datează totul), pentru că – după explicația lui Eugen Simion – „ar fi trebuit să dublăm numărul foilor și să complicăm enorm procesul de reproducere“ (p. IX a Cuvîntului înainte la vol. I). Colofonul (sumar) al fiecărui volum e insuficient (el descrie conținutul caietului reprodus) și incorect chiar și față de intenția reproductivă absolută, pentru că identifică textele, totuși, potrivit lecturilor anterioare ale editorilor (Perpessicius, cel mai adesea), indicînd, de pildă, „variante ale Odei“ (deși dezbaterea despre care sînt primele variante ale Odei rămîne deschisă, încă) sau Scrisorile și variantele lor după numerotarea...? definitivă? dată de Maiorescu? Care din ele, cînd însuși poetul oscilase...? De ce colofonul vol. XVI indică Diamantul Nordului, dacă manuscrisul 2278 scrie Diamant de Nord?
Ce realitate se respectă în atari situații? De ce unele exerciții prozodice sînt identificate de colofon ca „dicționar de rime“, iar altele nu? Ce stă scris acolo unde ochiul nostru nu poate citi? Cînd a fost scris un vers răzleț sau o traducere incertă? De unde știm ce citim? Justificarea potrivit căreia „cititorul are libertatea, cu o fotografie bună a textului, să mediteze singur la ceea ce descifrează“ (E. Simion) nu se potrivește aici, pentru că libertatea și meditațiile cititorului nu fac parte din mizele principale ale unei ediții anastatice. Desigur că indicarea corespondențelor cu restituirile ediției critice pentru fiecare pagină ar fi crescut în dificultate realizarea proiectului, dar acestea erau indispensabile 1. inteligibilității ansamblului, 2. conservării variantei unice a referinței critice, 3. credibilității științifice, 4. ușurinței consultării corpusului. Așa, ne aflăm dinaintea unui monument pios, ce ne invită să reluăm munca descifrării de la zero, desconsiderînd în chip inexplicabil truda editorilor care ne-au precedat în hățișul manuscriselor, ordonînd materialul.
Electronic prin natură, precis în fotografie și cochet-sumbru-Biedermeyer prin design, CD-ul atașat fiecărui volum nu facilitează nici el, lecțiunea – dimpotrivă. Pagina manuscrisului nu poate fi mărită la dimensiunea ecranului, decît dacă oprim executabilul și „intrăm pe ușa din dos“ în CD, spre a deschide cu dublu click fiecare clișeu jpg, al fiecărei pagini. Altminteri, mărirea se face ca și cum am apropia o lupă de un detaliu al textului, în detrimentul ansamblului: cu cît vom vedea mai bine un cuvînt, cu atît restul versului dispare din rama neagră a „paginii electronice“. Imaginile nu au fost digitalizate pentru a permite căutări interne de nici un fel; spre a trece de la p. 37 la p. 48 se dă de 11 ori click pe „next“, încărcînd pe rînd toate paginile intermediare.
Dacă vreți să căutați în corpusul fotografiat structuri recurente (sintagme, forme, cuvinte, desene etc.), luați-vă gîndul, nu se poate. Nu încercați să vedeți cum a fost restituită pagina de către diverși editori și în ce volume anume, pentru că un asemenea tip de indice, de referențiere, nu a fost prevăzut. Din nou, probabil, pentru a nu... încărca volumul de muncă aferent. Da, avantajele suportului electronic în critica genetică rezidă tocmai în posibilitatea referinței hipertextuale. Însă aceasta nu e o ediție genetică și electronică a manuscriselor eminesciene, ci un pictorial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunți, botezuri și absolviri. Un testimonial de iubire patriotică spre liberă visare (are și muzică în fundal!)...
Reproducerea caietelor eminesciene „așa cum se află, în dezordinea lor“ (E. Simion) nu este decît atît: o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar transforma-o într-o ediție potrivită cu normele științifice și posibilitățile tehnice actuale. Ea reprezintă o măsură salutară de conservare a materialului original – și, deocamdată, nimic mai mult. Pe baza ei se poate construi o ediție digitalizată a operei celui mai important scriitor al culturii românești, dar efortul cel mare abia de-acum ar începe (și costurile pot continua...). Oricine consideră că ni s-a dat, prin proiectul Academiei Române, mai mult decît atît, se lasă înșelat de discursurile aburite ale specialiștilor în monumentalizarea poetului național – care nu sînt neapărat specialiști nici în opera acestuia, nici în critică genetică, nici în ediții filologice pe suport electronic, ci în discursuri festive.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
