Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Note, stări, zile

 

 

Duminică, 2 februarie 1969

Plimbare la cimitir, după-amiază, printre ierburi uscate şi aburi de primăvară. O femeie aflată la mormîntul fiului ei, mort la vîrsta de nouă ani, îmi povesteşte: „Îl văd în vis de cîte ori îl chem. Azi-noapte, de pildă, mă aflam într-o pădure pe care n-am mai văzut-o, sînt sigură, niciodată. În desişul ei se făceau două cărări. Amîndouă duceau spre o casă, frumoasă, cum iarăşi n-am mai văzut niciodată. M-am uitat mai întîi printr-una din ferestre: am văzut dormitoare lungi, pentru copii. Am intrat să văd dacă aşternuturile sînt curate. Am cercetat rufăria şi saltelele. Erau toate albe şi proaspete. Apoi l-am văzut pe Florin. L-am luat de mînă şi i-am spus: «Hai, vino acasă cu mama!». Şi Florin m-a privit trist şi mi-a răspuns: «Crezi că eu n-aş vrea? Aş veni imediat. Dar nu se poate!». Şi, după o pauză: «Nu e voie!». Mi-am trecut mîna prin părul lui şi am plecat încet“.

Mircea VASILESCU | Europa dumitale

Unde ni sînt anticomuniştii?

Ceva nu merge! Dacă o campanie făcută de profesionişti nu şi-a atins scopul, înseamnă că „e ceva putred“… Este vorba despre campania „Europa Liberă aici!“, care ar fi trebuit să adune cei 200.000 de euro necesari aducerii în ţară a arhivei postului de radio. A început pe 1 decembrie, cu tot tacîmul – spoturi audio şi video, Internet, Facebook, Twitter, susţinători de mare notorietate (de la Neagu Djuvara şi Stelian Tănase la Robert Turcescu şi Cristian Tabără) etc. Era nevoie de 100.000 de români care să doneze cîte 2 euro prin sms. Adică mai puţin decît preţul unui pachet de ţigări. Nu s-au găsit: suma obţinută a fost foarte mică, astfel încît s-a organizat un teledon la TVR, în speranţa că se vor strînge toţi banii necesari. Tot nu s-au strîns: doar vreo 60.000. Unde ni sînt anticomuniştii?…

Gabriel GIURGIU | Pe la noi, prin UE

Cum ai ajuns să scrii despre Uniunea Europeană?

Stai în redacţie şi te uiţi pe geam. A venit căldura, în sfîrşit. Chef de scris nu ai. Tocmai te-ai întors de la încă una dintre mega-plicticoasele conferinţe de presă de la Primărie. Ştii dinainte ce trebuie să scrii, în funcţie de relaţia patronului cu primarul. Ori de bine, ori de rău, indiferent de conţinutul evenimentului. Ai o vîrstă, ai cîţiva ani de presă şi începi să te întrebi cît timp o să mai faci asta. Cît timp o să rămîi în banalităţi locale, învelite în poleieli justiţiare ale căror dedesubturi le ştii prea bine? Nu prea mai ai chef de asta, dar nu ai ce face, e leasing-ul la maşina, ai rata la „ipotecar“.

Peter SINGER | Etica vieţii

Eliberaţi-l pe Tilly şi toate animalele de circ

 

 

Luna trecută, în parcul de distracţii Sea World din Florida, o orcă a tras-o pe Dawn Brancheau, una dintre dresoare, în bazin şi a ţinut-o sub apă pînă ce aceasta a murit înecată. Moartea femeii este, fără discuţie, o tragedie şi cu toţii ar trebui să înţelegem drama prin care trece familia acesteia. Incidentul ridică însă foarte multe semne de întrebare: oare atacul nu a fost deliberat? Nu cumva mamiferul, o orcă pe nume Tilikum, dar alintată Tilly, a reacţionat atît de violent din cauza faptului că era ţinut captiv într-un bazin de beton? Nu cumva obosise să fie obligat să facă diverse numere pentru a-i distra pe spectatori? Este drept să ţii captive animale de asemenea dimensiuni?

Sever VOINESCU | axa dus-întors

Plictis…

De cîte ori venea la Paris – şi asta se întîmpla cel puţin o dată pe an – profesorul Charlie Citrine Jr. ajungea în chiar prima după-amiază a sejurului său la Café de Flore sperînd să se întîlnească, într-un fel sau altul, cu spiritul acelei Europe despre care vorbea an de an studenţilor săi de la University of Chicago la cursul său de istorie a ideilor secolului XX. Ştia că vînează umbre, pentru că la Café de Flore vin, acum, numai turiştii. Vremurile în care cafeneaua era frecventată de spirit s-au dus. Acum e doar un punct turistic, celebru pentru ceea ce a fost, desigur, dar atît. Nu-i mai poţi găsi acolo nici pe Breton, nici pe Startre, nici pe Camus, nici pe Picasso, nici pe Barthes. Şi nu doar pentru că au murit cu toţii, ci pentru că acea Cafe de Flore a murit şi ea. Acum, poţi vedea acolo cohorte de japonezi fotografiind, staruri hollywoodiene în trecere prin Paris şi pe Bernard-Henri Lévy, din cînd în cînd.

Şerban FOARŢĂ | gazeta de perete

Rosarium (I)

Luîndu-ne după un şir de titluri
ale cărţilor cutărui autor
(ce se întîmplă a fi unul şi
acelaşi cu al materialului
de faţă), anume Prozarium,
Simpleroze, Istoriile unui
matroz întors de pe Planeta
Roz, Roşul uşor e rozul iluzor,
am putea crede că, dintre culori
(sau nuanţe, dacă e să fim
pedanţi), preferă rozul...

Andrei MANOLESCU | libertatea de impresie

Statul la fier vechi

Rablele sînt, ca şi ruinele, prezenţe nelipsite ale peisajului nostru cotidian. De aceea iniţiativa Guvernului, mai precis a Ministerul Mediului, de a aplica programul de eliminare a rablelor e de salutat. În ultima lună au fost trimise la REMAT cîteva zeci de mii de rable (cu ruinele e mai greu). Partea a doua a programului, cea care prevedea ca posesorii de vouchere obţinute prin casare să-şi cumpere mai ieftin maşini noi, nu a reuşit la fel de bine (pînă acum e vorba de doar cîteva mii de). Un motiv ar fi că mulţi dintre posesorii de rable n-au banii cu care să completeze ce-au primit pentru casare pînă la suma necesară cumpărării unei maşini noi. Pare că mulţi preferă să vîndă voucherul doar pentru ceva bani de buzunar. Mai există însă şi un alt motiv pentru care automobilele noi nu au ajuns încă să înlocuiască rablele. E vorba de mecanisme „rablagite“, ale statului, adică de birocraţie.

Vintilă MIHĂILESCU | ...@hai-hui.ro

Tineri şi neliniştiţi

– Nu, e relativ de curînd... Ştii foarte bine că am trăit, ca să spun aşa, cu HR în casă şi chiar mă pricep. Dar de ceva timp am început să mă întreb ce fac eu cu viaţa mea şi mi-am dat seama că nu asta vreau să fac! Mi-am dat demisia şi mi-am găsit destul de repede (înseamnă că sînt bună, nu!?) un job, tot în resurse umane şi tot într-o corporaţie, dar doar pentru trei luni. Fix cît să am timp să mă hotărăsc ce o să fac de acum încolo.
 – Şi cam la ce te-ai gîndit? o întreb eu, curios.
 – Orice, dar nu asta. O să rîzi, dar visez la recepţioneră la un hotel, chelneriţă sau baby-sitter, nu ştiu, ceva cu oameni, nu cu roboţei. De-abia am 30 de ani şi mă simt total alienată!

Cristina FOARFĂ

Chatroulette sau despre comunicarea arbitrară

E ca la ruletă. Nu ştii ce se va întîmpla, cine va apărea pe ecranul calculatorului şi ce va spune. În ultimele săptămîni, pe Internet se comunică arbitrar. Chatroulette a avut succes fulgerător, într-un timp extrem de scurt, în care alte proiecte online nici nu apucă să se dezmeticească. Băiatul care l-a făcut e din Moscova, are 17 ani şi spune că s-a plictisit să vorbească mereu online doar cu prietenii lui. De ce n-ar face-o la întîmplare, cu străini? Aşa s-a născut Chatroulette, locul unde comunici cu cine se nimereşte.
 

Claudiu CONSTANTINESCU | Pe de altă carte

Aleksandar Hemon, Omul de nicăieri, traducere din limba engleză şi note de Dan Sociu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010

Bosniacul Aleksandar Hemon scrie şi publică în SUA, de o bună bucată de vreme. Acolo trăieşte din 1992, anul în care Sarajevo-ul natal n-a mai avut timp să-l primească înapoi, ocupat fiind cu asediul.