Paul BREAZU
Lady Lana
Un stop-cadru undeva la începutul unui videoclip care are astăzi, cînd scriu acest text, exact 14.561.074 de vizualizări pe inevitabilul YouTube – o prinţesă cu bucle aurii, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu o coroană de trandafiri pe cap şi o privire tulbure, cîntă aşezată pe un tron flancat de doi tigri într-una dintre sălile Fontainebleau-ului.
citiţiLuna Park
„De mulţi ani, din momentul în care am fost miniaturizată şi întemniţată în acel loc de joacă pentru copii, mă aflu în căutarea unei muzici care să-mi oglindească speranţele şi spaimele, dorinţele şi părerile de rău. Acum, după atîta amar de vreme, clutch it like a gonk reuşeşte să îmi aducă liniştea.“
citiţiCulori locale
Al doilea an de existenţă a label-ului bucureştean independent Local Records a adus, la finalul anului 2011, o a doua compilaţie cu muzică făcută de producători români ataşaţi unor subgenuri care orbitează cvasihaotic în jurul a ceea ce obişnuim să numim muzică electronică.
citiţiMult circ, puţină pîine
Mi-a plăcut Love, soundtrack-ul pe muzica trupei The Beatles produs de George şi Giles Martin pentru Cirque du Soleil, o cascadă sonoră care, în aproximativ 80 de minute, teleporta opera lui John Lennon & Co. într-o altă dimensiune şi într-un nou context. Albumul acela conţinea, totuşi, semnătura celui de-al „cincilea Beatle“.
citiţiPoveste de iarnă
Critica muzicală de pretutindeni trebuie să fie, în zilele acestea, din cale-afară de mulţumită. Din 1978 pînă astăzi, Kate Bush, muzicianul căruia jurnaliştii şi publicul i-au ataşat cu o recurenţă înnebunitoare trena de „recluziv“, nu i-a mai oferit posibilitatea să aibă lîngă o foaie albă, o maşină de scris sau un computer două albume într-un singur an.
citiţiDespre limite
E foarte la îndemînă să-i iei, astăzi, peste picior pe Coldplay. Mai ales atunci cînd inevitabilul Chris Martin spune că proaspătul album Mylo Xyloto – numele e inspirat de o pictură a Fridei Kahlo – a fost influenţat (şi) de serialul de televiziune The Wire. Şi de mişcarea antinazistă Die Weiße Rose.
citiţiPostludiu
Vocea asta e a unui diavol căruia nu ai cum să-i opui rezistenţă. Te tentează, te amăgeşte, te ameţeşte pe caricaturala şi dementa miniatură „Chicago“, pentru a te lua brusc în posesie după doar două minute şi ceva. Asta e distanţa în timp pînă la „Raised Right Men“, care se strecoară în sufletul tău cu un uriaş rînjet de plăcere pe faţă.
citiţiPost-pop
Să tot fi trecut vreo patru ani şi ceva de la ultima întîlnire. Astăzi, corzile unei chitări ciupite dezabuzat se străduiesc să deschidă porţile unui nou univers: „Best way to start-a-new / Is to fail miserably / Fail at loving / And fail at giving / Fail at creating a flow / Then realign the whole and kick into the starthole“.
citiţi
Aventuri la pescuit
Prima piesă e o declaraţie de intenţie care vorbeşte, întîi, prin vocea lui Damian Marley: sîntem mulţi, sîntem mari şi tari, sîntem, vai!, relevanţi, şi ne putem plimba prin cîteva genuri muzicale cu o uşurinţă pe care doar noi – pentru că sîntem mulţi, mari, tari, relevanţi etc. – o deţinem. Noi, în cazul acesta, se traduce prin: Mick Jagger, Dave Stewart, Joss Stone, A.R. Rahman.
citiţi
Săptămînal, ca să ştiu după ce cărţi noi trebuie să alerg – „mare patimă cărţile, dom’profesor!“, vorba şefului de gară din Steaua... detalii
Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2011). Un studiu... detalii
„FLUXUS în Germania. 1962-1994“, probabil cea mai importantă expoziţie de artă contemporană din ultimii ani de la noi. La Muzeul Naţional de... detalii
