Adina POPESCU
Cum m-am împrietenit cu un avatar
Am cunoscut-o pe Starglancer încă din prima mea zi în Atlantica Online. Mai exact încă din primele secunde, pentru că o zi în Atlantica înseamnă o lună în viaţa reală. Ai parte de multe apusuri şi răsărituri de soare, dacă mergi pe jos, de pildă, de la Bucureşti pînă la Shanghai.
citiţiBani şi ouă - o cronică personală a Foamei
Peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!
citiţiAtunci cînd chinezii au descoperit raţe în piaţa Obor
De cîţiva ani, merg săptămînal în piaţa Obor, din obişnuinţă şi din motive practice – e aproape, îmi este la îndemînă. În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, şoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare.
citiţiDespre sunetele care contează
Sunetele şi zgomotele care ne înconjoară, muzica pe care alegem s-o ascultăm sau cea care ajunge întîmplător la noi alcătuiesc „textura“ sonoră a vieţii de zi cu zi. Ele transmit mesaje pe care fiecare dintre noi le poate percepe diferit. Totuşi, cu toţii sîntem de acord, de pildă, că o bormaşină la etajul de deasupra ne deranjează, ne tulbură liniştea.
citiţiSalvaţi! - o campanie a bunului-simţ
Se pare că în ultimii ani este la modă să salvăm ceva, orice. La o căutare superficială pe Google am descoperit nu mai puţin de 50 de „obiective“ care au nevoie să fie salvate urgent: de la clădiri, străzi şi parcuri pînă la cartiere şi localităţi, ca să nu mai amintesc de cîinii vagabonzi, animalele de la ZOO sau de tradiţionalele „rîul, ramul“.
citiţiDespre 2011
La începutul lui 2011, făceam un exerciţiu de imaginaţie şi propuneam scenarii despre cum va arăta România peste 50 de ani, în 2061. De data aceasta, am ales să rămînem în prezent şi să schimbăm cîteva impresii legate de „anul vechi“, cel care tocmai a trecut.
citiţiCui îi este frică de ţigani?
Ne-am dat întîlnire în parcarea de la Casa Scînteii. La telefon, a ţinut să precizeze, cu o voce umilă şi uşor cîntată că vine special „din provincie“ ca să vadă maşina şi că el tratează doar cu „oameni serioşi“. El însuşi, cînd a apărut, avea aerul că se pregăteşte să încheie o afacere importantă: pantofi negri, lăcuiţi, cu botul ascuţit, pantaloni din stofă maro.
citiţiFilmele și publicul care contează
Pe doamna de vîrsta a treia, îmbrăcată într-un parpalac maro, cu o bască tricotată pe cap şi cu o sacoşă de piaţă în mînă, am văzut-o în fiecare zi de festival. Intra şi ieşea de la proiecţii de parcă ar fi fost la ea acasă. La un moment dat, s-a adresat unei fete de la Centrul de informare: „Aş vrea să văd filmul ăsta unguresc de la ora două.
citiţi"Mi-aş dori ca România să vorbească despre ea însăşi lumii întregi"
Michael Yorke este regizor de film documentar şi profesor de antropologie vizuală, predă cursuri despre realizarea aplicată a filmelor etnografice în cadrul Departamentului de Antropologie Vizuală al University College London şi cursuri de antropologie vizuală la institute precum LSE, SOAS, Oxford University şi Manchester University Granada Centre.
citiţiCultura din vecinătate
Înainte, cultura era şi ea „la normă“ şi cu toţii trebuia să ne implicăm în diferite activităţi culturale, fie că eram muncitori sau intelectuali, copii sau adulţi. Pentru noi, copiii, existau Casele pionierilor şi ale şoimilor patriei unde, cu cît participai la mai multe „acţiuni“ şi cursuri, cu atît erai mai bine văzut.
citiţi

















